Our Happy Years - ChenSung

1

Zhong Chenle, cunoscut și ca "râs de delfin", Chonlo, ba chiar "prinț al Chinei", ducea o viață ce se presupunea a fi normală, nu?

Se petreceau multe în această viață a lui și întâlnea multe persoane, printre care, într-o zi, și pe Park Jisung, un băiat mai mic decât el.

Cum? Ce întrebare interesantă.
Jisung era cu doar câteva luni mai mic și, în ciuda acestui fapt, la școală fuseseră repartizați în clase diferite.
Dar nu vom vorbi despre școală astăzi. În fond, cui îi pasă de așa ceva?

Zhong Chenle o vizitase pe bunicuța lui, la azilul de bătrâni. Doamna Zhong lăsase în urmă viața sa din China, numai de dragul de a-i pune pe jar pe fiii ei. Din această cauză, întreaga familie a lui Chenle a fost nevoită să se mute în Coreea de Sud.

Vârstnica doamnă optase — și era printre puținele care făceau asta — pentru a locui într-o casă pentru bătrâni.

De ce? Iată încă o întrebare interesantă.

Bunica lui spunea că acolo se simțea liberă să ducă o "viață nebună".
Totuși, Chenle era oarecum confuz, căci nu înțelegea exact conceptul de viață lipsită de reguli al bunicii lui. Însă nu credea că aceasta ar putea consta în jocuri de cărți, în tricotat sau în împletitul unor coșulețe.
Dacă bătrânica voia să facă toate astea, de ce nu ar fi putut să le facă în China?

Altă activitate preferată a doamnelor consta în disputele acestora cu privire la cine era cel mai chipeș dintre bunicii internați în azil. Ba chiar discutau despre asta și în legătură cu infirmierii și cu vizitatorii. Toate bunicuțele erau de acord în privința faptului că Chenle era cel mai frumos dintre toți, iar să audă asta era îmbucurător pentru băiat.

În fine, ne-ar lua mai mult de o zi să pălăvrăgim despre toate aventurile emoționante ale dragului nostru delfin.

Chenle obișnuia să-și petreacă după-amiezile alături de bunica lui. Avea și prieteni, bineînțeles, care, din când în când, îl însoțeau (trebuie menționat și faptul că bunicuțele încă îl considerau pe el cel mai chipeș). Deja devenise un obicei pentru băiat să-și petreacă serile acolo, având în vedere că frecventa locul de patru ani încoace. Se poate spune că a crescut mâncând biscuiții femeilor și ascultându-le poveștile de dragoste din tinerețe. Și, chiar și după împlinirea vârstei de șaptesprezece ani, încă le vizita.

Într-o zi oarecare, la o oră oarecare, așa cum făcea de fiecare dată, a mers la azilul "Happy Years". Le-a promis doamnelor că astăzi avea să le cânte.

Chinezul pătrunse înăuntru cu veselia lui caracteristică, pentru ca, mai apoi, să vadă un băiat oarecare, câștigând afecțiunea cucoanelor. Asta era treaba lui!

Tânărul dansa în fața lor, în timp ce femeile aplaudau și-l lăudau. Parcă erau niște fane nebune.
Chenle chiar le dedică un frumos salut, pe care ele îl ignorară!

Băiatul se încruntă și luă loc lângă doamna Zhong.

— Ar trebui să înveți să dansezi așa. — Îi spuse bunicuța nepotului său.

— Știu deja să dansez! — Se apără el.

Femeia pufni, amuzată, iar în cele din urmă râse.
— Copile, parcă ai avea două picioare stângi. Până și câinele dansează mai bine decât tine.

Adolescentul o străfulgeră cu privirea.
— Nu spui asta când nu ai cu cine să dansezi la petreceri.

Doamna Zhong își privi nepotul preț de o secundă, apoi se întoarse la a urmări spectacolul oferit de celălalt tânăr.