Our Happy Years - ChenSung

3

Pe măsură ce treceau lunile, Chenle devenea tot mai prietenos cu Jisung. Ba chiar îi ceruse numărul de telefon și, din când în când, își dădeau mesaje unul altuia, când se petrecea ceva ce merita împărtășit, ca episodul serialului său favorit, de pildă, noul cântec al trupei sale preferate ori meciul de baschet unde fusese primul care înscrise un coș. Jisung chiar era un bun prieten, care îl invitase, în nenumărate rânduri, să iasă cu amicii lui. Însă cum cel mai mic îi povestise anumite episoade petrecute în timpul ieșirilor, Chenle refuzase invitațiile. Își iubea viața, așa liniștită și lipsită de ilegalități cum era ea.

— Nu vrei să vii? Serios? Îl întrebă băiatul din nou. Jisung fusese invitat la o petrecere și, cum deja devenise o obișnuință, îl întrebase pe Chenle dacă vrea să-l însoțească.

— Nu-mi plac petrecerile. Răspunse adolescentul, pentru ceea ce credea că ar fi a mia oară. În plus, fac o petrecere în pijamale, cu prietenii mei.

Jisung ridică o sprânceană și scoase un pufnet.
— Ce băiat cuminte. Îi ciufuli părul.

— Da, da, mi se spune des. Ne vedem luni.

În acel sfârșit de săptămână, Chenle nu urma să meargă la azil, căci stabilise să meargă cu cortul, alături de Renjun și Mark.

Cei doi își luaseră la revedere și fiecare o luase pe drumul său. Chenle ajunse acasă la Mark în jurul orei opt seara. Renjun fu cel care îi deschise ușa.

Obișnuia să organizeze astfel de seri distractive cu cei doi cei mai buni prieteni ai săi. Chenle îl salută pe cel care-l întâmpinase și intră în holul casei. Chittaphon, tatăl — deși Mark obișnuia să-l numească "mamă" — adoptiv al băiatului, pregătea cina.

Familia lui Mark era una dintre acele familii care nu se încadrau tocmai în categoria celor „acceptate din punct de vedere social". Când îl cunoscuseră pe băiat, acesta avea cam opt ani și le-a spus cu toată inocența că fusese adoptat. Renjun și Chenle se apropiaseră foarte mult de el, deși îi întrecea în vârstă. Când crescură și începură să-și facă vizite unii altora, îi cunoscură și pe John și Chittaphon. Inițial, au crezut că cei doi sunt frații mai mari ai băiatului, până ce acesta le-a mărturisit că erau, de fapt, părinții lui.

Însă asta nu schimbase prietenia celor trei, iar John și Chittaphon obișnuiau să-i ducă la plimbare — cum urmau să facă și în acel sfârșit de săptămână. Până și mamele celor doi chinezi îi îndrăgeau pe părinții micului Mark.

— Bună seara, Ten. — Îl salută tânărul. Thailandezul prefera să i se adreseze pe numele mic.

— Bună, Lele. — Cel mai mare îl salută. — Ce mai faci? Sper că ești bine. Mark te așteaptă în camera lui. Vă chem jos când cina va fi gata.

Adolescentul încuviință și urcă treptele. Trecând pe lângă studioul improvizat al lui John, îl salută și pe acesta, fluturându-și mâna, primind același gest de la adult.

Chinezul pătrunse în camera lui Mark, alături de care, împreună cu Renjun, începu să joace câteva partide de jocuri video, să ronțăie câte ceva și să bea suc, până când Ten strigă numele fiecăruia, înștiințându-i că era ora mesei.

Pe la ora două dimineața, cei trei prieteni priveau sau, mai bine zis, își fereau privirile de un film de groază intitulat „Veronica". Trei strigăte subțiri se auziră la unison când câteva mesaje consecutive făcură telefonul lui Chenle să răsune în încăpere pe neașteptate. Așadar, tinerii de 17, 18, respectiv 19 ani, bineînțeles, într-un act de pur curaj, o tuliră până în camera părinților lui Mark. 

John îi primi înăuntru, îi liniști cu blândețe și oferi apoi fiecăruia câte un pahar de lapte cald și niște biscuiți. Și de parcă avea de-a face cu astfel de pățanii de cel puțin trei ori pe săptămână, se retrase în dormitorul său, rugându-i să nu facă prea multă gălăgie.