Our Happy Years - ChenSung

4

Chenle își dorea să-l atingă pe Jisung.

Își dorea cu ardoare să-l poată atinge puternic direct în moalele capului cu o mătură, cu un pantof, cu orice. Aproape că-și dorea să-l dea cu capul de ventilator.

Un lucru era cert. Cel mai mic era un nerușinat. După zecile de mesaje pe care Chenle i le trimisese, — deci nici măcar nu se putuse bucura de călătoria lui! — Jisung îi dădu un semn de viață sub forma unui mesaj de-abia luni, în care îl ruga să-l aștepte la intrarea în liceul său. 

De parcă avea s-o facă!

Ei bine, poate că o făcuse... Însă doar voia să clarifice situația și nu-l interesa ce ar fi avut celălalt de zis!

Sfârși prin a aștepta cel puțin zece minute până când prietenul — mai bine zis fostul prieten — își făcu în sfârșit apariția alături de alți băieți. 

Oh nu. 

Stai așa, niciun motiv să intre în panică. Poate erau doar în trecere, nu? 
Însă Chenle începu să se sperie cu adevărat atunci când Park înaintase spre el, cu un zâmbet larg pe buze.

Unde era un ventilator când avea nevoie de el?

— Bună, chipeșule. Chinezul nu se putu abține și, după ce se încruntă în semn de dezgust, îi râse celuilalt în nas. Cu toții îi spuneau în general că râsul lui era extrem de colorat. Ei bine, ce păcat că nu îl putea înfrâna în momente ca astea. 

Jisung, pe de altă parte, îl privi disperat, în căutare de compasiune din partea lui. Ha! Chiar îndrăznea să-i ceară ajutorul!
În cele din urmă reuși să se potolească. Și îi zări acum mai clar pe amicii celui cu părul cenușiu, care se apropiau de ei cu pași mici.

— Da, știu, sunt superb. Mi se spune mereu asta. Zâmbi, în ochi jucându-i un licăr năstrușnic. Suferința celuilalt îl ungea pe suflet.

— Lele, te implor, ajută-mă. Jisung îi vorbi în șoaptă, aproape de chipul său. Părea că nu vrea să fie auzit sub nicio formă, așa că încerca să-și deghizeze ruga printr-o apropiere bruscă. Te rog dulce ca o porție de hotteok! 

— Nu, Jisung, să nu-ți mai treacă prin cap asemenea prostii. Nu te ajut. 

— Genial! Îți mulțumesc pentru cooperare! Băiatul ăsta chiar era surd. Înainte ca blondul să apuce să refuze, nemernicul îl apucă de încheietură și îl târî către grupul lui de prieteni. Băieți, el e Chenle. Chenle, ei sunt prietenii mei, Jeno, Haechan și Jaemin. Cei trei crai de la răsărit îl salutară, iar Chenle le răspunse politicos. 

— Și... Acum mergem să mâncăm ceva? Proastă idee, se gândi Chenle, în timp ce tinerii încuviințau. 

— Scuze, eu chiar nu pot merge. Încercă să se retragă.

— De ce nu? întrebă Jeno.

Fir-ar! Gândește repede, creieraș chinezesc! 

— Nu am bani la mine. Așa că poate data viitoare. 

— Dar nu cred că pe Jisung l-ar deranja să-ți cumpere ceva, adăugă Jaemin, iar blondul mai că mârâi în semn de frustrare. 

— Mi-ar fi jenă să îmi plătească el, mai bine ieșim altă dată. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Jisung, iar privirea acestuia parcă îi urla „Prieten rău!".

— Chiar nu ai de ce să te jenezi! interveni și puiul căruia, în acele momente, ar fi vrut să-i sucească gâtul. Nu ar fi mare lucru, așa că haide.