Iubirea,asul din mânecă

03

Damon Breackly
Stau rezemat pe un copac de aici în timp ce Kanan discută cu Amber despre tot. Iese de acolo vrând să îmi zică ceva, așa că mă îndrept și eu spre el

–Damon, pentru că tu ai făcut-o să fie nevoie să vină în haită, tu o vei avea în grijă, altfel vei fi pedepsit, spune el și pleacă.

Perfect, după ce că a trebuit să îmi bat capul cu ea, acum va trebui să o și păzesc? Deja m-am săturat de ea, e o prințesă care nu trebuie atinsă. Bine că acum eu va trebui să stau mereu în spatele ei să nu facă vreo prostie. Mi se pare de-a dreptul exasperant faptul că trebui să stau să o păzesc.

În acel moment iese și Leo și se îndreaptă spre mine, zicând:
–Kanon a zis să mergi să îi arăți locul unde va sta, clădirea și împrejurimile, spune după care zâmbește ca un idiot privindu-mă ironic.

Mă îndrept nervos către clădire și încerc să mă calmez, faptul că mă vede nervos poate să o determine să plece, apoi iarăși voi pica la mijloc. După ce intru în clădire o văd stând în picioare și tastând pe telefon.

–Amber, sper că nu îi scrii nimănui... îi zic eu.

–Nu, Leo mi-a luat cartela, spune ea oftând și închizând telefonul.

–Asta până când suntem siguri că nu vei suna pe nimeni,îi zic eu păstrându-mi calmul. Dacă suni și zici unde ești, ne vor omorâ pe noi, apoi când tu te vei transforma acolo, și pe tine, îi zic eu clar ce se va întâmpla.

–Bine... zice privind în gol, se vedea faptul că nu știa ce să facă din modul în care privea derutată peste tot. Kanon a zis că tu îmi vei arată unde voi sta... se oprește, apoi se corectează, cu un glas mai timid și mai scăzut. Unde vom sta, spune cu privirea în pământ.

–Bine, haide cu mine, cred că se referea la casa mea, știe deja că am o cameră liberă,  spun eu cu capul în nori.

S-a făcut liniște între noi, nici un cuvânt suflat , nici o șoaptă. Nu înțeleg cum am putut face o asemenea greșeală, eu eram cel mai responsabil de aici, eram... Acum nu voi mai avea timp de nimic, iar după cum mi s-a adresat Kanon, era clar că tot va trebui să o învăț sa se transforme, să lupte sau orice altă activitate va mai vrea prințesa...

Am intrat în casă, pentru a fi ascunși cat mai bine, erau case de lemn, risipite prin padure, având destul de multe crengi de la copaci deasupra, pentru a nu se depista din zbor. Crengi de la copaci vii, adică erau prinse cu sfori, însemnând copacul să crească in direcția indicată de noi.

Am intrat in casă, am închis ușa răsucind cheia în locul dedicat acestui lucru, după care m-am întors spre ea, simțeam că nervii îmi clocoteau din cauza gândurilor mele, eu eram vina mea, dar nu mai conta. Trebuia să mă abțin, deși un gând oarecare de a o ucide îmi trecea pein minte, nu aveam să gust din ea nici un pic, aveam să îi las cadavrul acolo, dar vedeam deja consecințele în fața ochilor mei,  nu mai aveam ce căuta aici, în haită.

Se vedea că am speriat-o, dar nu mai conta, de ce trebuia să îmi pese de ea? Trebuia să o las să se înece în indiferența mea, așa cum fac cu toți restul, mai puțin cu cei câțiva prieteni.

M-am decis că un duș este ceea ce am nevoi ca să mă liniștesc, ce rost mai avea să stau în fața ei, deși imi plăcea figura ei speriată, nu. Am lăsat-o să meargă în camera liberă. Nu i-am dat alte haine, nu am, îi voi cere Miei mâine, acum nu am nervi, timp și nici starea potrivita să merg acolo, ca să îi aud cum râd, parcă văd că de acum înainte îmi vor spune "dădacă" sau ceva în genul acesta, doar ca să mă enerveze, dar nu le voi satisface plăcerea.

Intru în cabina dușului imediat după ce scap de hainele de pe mine, și stau sub apa rece, dârdâind ca un cățel în ploaie, așteptând în același timp să scap de nervi.

Au trecut 20 de minute de când stau aici, simt că m-am calmat destul, așa că ies, îmi iau un tricou negru, niște blugi negrii, papucii de casă și cobor să mănânc, sper doar să nu fie acolo, sau, dacă e, să facă liniște. De asta am nevoie acum, de liniștea pe care nu am avut-o niciodată. La naiba cu calmarea mea, mi-am adus deja aminte de trecut.

Nici nu mai am chef să cobor, rămân aici, în pat, nu că voi putea dormi, dar nici să stau acolo nu voi putea.

***

Cred că e în jur de ora 2:00 noaptea, dar aud ca o șoaptă, ca o vagă impresie, dar aud ceva din camera alăturată, unde doarme ea, sper doar că nu vrea să scape.

Simt cum nervii îmi clocotesc, fiind sigur că asta încerca să facă, așa că pășesc repede și sigur spre camera aceea. Rămân blocat la ceea ce văd...

Mă privea speriată, îngrozită de ceea ce vreau să îi fac, crede că vreau sa îi fac ceva, asta e, îi e frică de mine. Mă apropii de ea, care acum își șterge ultima lacrimă de pe obraz. Mă așez pe pat, peste cearșaful cu care era ea acoperită și decid că e timpul să rup tăcerea, căci simt ca un junghi în inimă când o văd așa, deși acum câteva minute o uram, acum vreau doar să nu-i mai fie frică. Întind mâna spre ea pentru a o trage aproape de mine, însă tresare, încă crede că vreau să dau în ea.

–Nu îți fie teamă, nu intentionez să îți fac nimic, spun eu încet după ce mi-am dres glasul. Ea doar mă privește, apoi o trag lângă mine, fără să mai tresară și continui. De ce plângi?

Ea tace și mă privește, doar atât, ține strâns cearșaful și mă privește, mă privește ca și când i-ar fi murit ultimul membru al familiei. Mi-e milă de ea...

O iau și o așez cu capul pe pieptul meu și încerc să o liniștesc. Nu îmi stă în fire să fac asta, de obicei aș fi lăsat-o să plângă și plecam. Nu știu ce m-a apucat. Știu foar că a adormit, după aproximativ o oră a adormit.

Încerc să mă retrag, dar îi aud un suspin în momentul acea, apoi începe să se fâțâie puțin, ceea ce mă determină să rămân in poziția asta, ca mai apoi să adorm, răpus de somnul ce mă trage cu ghiare de... vârcolac.

Am revenit, iar de data asta vom continua cartea până la final, cel putin asta vrem.