Frig.
Vântul ce spulberă lacrimile tale de pe obraji.
Îmi amintesc acea vreme când ne plimbam pe plaja, nerăbdători să vedem primul nostru apus, și raza aia verde. Te țineam de mâna ta rece și plină de oase, la fel ca pe 14. Eram bucuros că am pe cineva langa mine, și că acel cineva erai tu. Secundele treceau diferit, parcă spulberate de acel vânt insistent. Nu rezistai o secundă fără mine, și în acel puțin timp voiai să trăiești toate emoțiile. Râdeai la fiecare frază stupidă pe care o ziceam, apoi plângeai și mă strângeai tare. Nu avusesei pe nimeni care să țină la tine atât de mult. Descoperisem o lume nouă, neclară dar atât de unică încât nu mă puteam lăsa de ea.
Era destul de frig afară. Eu mucos, tu cu nasul rece. Oricum nu am fi renunțat la priveliștea dăruită de cer, unindu-se de mare in larg. Eram in lumea aia a noastră, nici nu băgam in seamă pe cei din jur. Străzile prin care treceam sunt o amintire vagă, față de acea nouă dimensiune in care mă bagasei.
Rar aveam ocazia sa vedem un apus împreună, pentru că locuiam departe și nu ne permitea timpul. Era o dublă fericire atunci când se întâmpla. Asta însemna că rămâneam împreună peste noapte. Încercam să am grijă de tine, îmi deschisesem geaca ca să-ți încălzești puțin mâinile, îmbrățișându-mă. Încercam să construiesc amintiri, îți făceam poze incontinuu, videoclipuri. Niciodată nu vor avea aceeași valoare ca sentimentele ce le păstrez in suflet, zi de zi. Emoții, atingeri, sărutări.
Încă te simt, lipită de mine, scriind cuvânt după cuvânt.
Acum auzi vioara ce ne cânta visele, alinându-ne durerile? Doar ea și zgomotul valurilor..
