Prințul de safir

Capitolul 1

Vă rog să ascultați și melodia de la media. Va fi melodia lor. Și vreau să văd ce nume de cuplu le dați. Și cui... :))) 

•:•.•:•:•:•:•:•:•:•☾☼☽•:•.•:•.•:•:•:•:•:•

„Nu irosi nici măcar un minut, timpul trece repede."

„Nu lăsa viața să te doboare."

Mă sfătuiese mama.

Pe ea mi-o răpise.

Am rămas singură și acum nimic din tot ce știam nu mai avea sens. Nimic nu mai conta.

Auzisem că dragostea pentru cineva te putea pune la pământ. Că-ți frângea fiecare oscior din ființa ta, dar n-am avut habar cât de grav era.

Mi-am strâns genunchii la piept și m-am ghemuit acolo, în mijlocul patului auster, care avea să fie companionul meu de acum înainte.

Totul era străin, dar acest tot avea să fie casa mea. Nu o dorisem și totuși o primisem, împotriva voinței mele. Aveam doar șaptesprezece ani, așa că nu puteam lua prea multe decizii în privința asta.

Acum într-adevăr rămăsesem a nimănui și nimeni nu mai dădea doi bani pe ființa mea. Dar cel mai grav era că se stinsese ea. Cum aveam să suport pierderea asta? Cum să reușesc să suport greutatea realității ăsteia?

Am închis strâns ochii, dorindu-mi doar să dispar de aici. Să mă evapor și eu odată cu ea, să mă duc undeva unde o puteam regăsi și să rămân pentru totdeauna în lumea ei. Să o fac să fie și a mea.

— Sata! Sata!

Ceream prea mult dacă voiam să...

— Sata!

Am deschis ochii. Era semi întuneric în cameră, aprinsesem doar lampa de pe noptieră, dar aș fi văzut-o și într-o beznă totală. O recunoșteam fără să mă uit la ea. Era Amichi, prietena din copilăria mea.

— Amichi..., am privit-o, neîncrezătoare. Nu eram convinsă că se afla în fața mea. Poate că adormisem și visam deja.

Amichi era... Cum aș fi putut explica? Era o creatură proiectată de imaginația mea. Acum eram conștientă de asta, chiar dacă atunci când am fost doar un copil nu am vrut să accept așa ceva.

Cei din jur mă judecau și criticau din cauza comportamentului meu, mă numeau lunatică, adeseori chiar nebună și o sfătuiau pe mama să mă interneze într-un spital, să-mi revin.

Mama, aeriană, cum era și ea, râdea de ei și nu-i lua în seamă, apoi mă consola atunci când răutățile lor ajungeau până în străfundul meu, invadându-mi sufletul și mintea. Atât de mult că ajungeam chiar să mă simt ciudată și rușinată de felul cum eram. Ei voiau să-mi alunge prietena, iar eu nu puteam permite asta, oricât aș fi încercat să mă adaptez normelor societății, era mai presus de  voința mea.

Am crescut apoi și treptat, vizitele lui Amichi s-au rărit, până când a plecat de tot, într-o zi. Și n-am mai reușit să dau de ea, oricât am căutat-o în imaginația mea.

Acum, pe neașteptate, reapăruse de parcă știa că aveam nevoie de ea.

— Totul va fi bine, Sata, m-a asigurat ea, cu glasul ei subțire și dulce, ca de copil, ceea ce îmi și închipuiam că era. Nu-i identificasem niciodată vârsta și nici nu mă interesa.

Amichi era roz și pufoasă și de multe ori mă lăsase chiar să o ating și-i plăcea. Chiar acum tânjeam, din nou, după asta. Dar mă mulțumeam chiar și cu prezența sa.