Flori de mai
Prolog
Se spune despre sfârşituri că niciodată nu vin singure. Un final aduce cu el un început, aşa cum negura nopţii aduce stelele. Două elemente opuse, imperfecte, coexistă pentru a forma un tot divin. Dar un start de drum poate fi şi capăt de linie? Nu ştiu despre ceilalţi , dar eu am un răspuns.
Tu mi-ai fost început şi sfârşit. Lumină şi întuneric. Dar şi blestem. Ai fost dulcele nectar otrăvit ce-mi circula prin vene, iubire şi ură în acelaşi timp. Reprezentai atâtea elemente contradictorii încât de cele mai multe ori mă întrebam dacă eşti real şi nu un produs al imaginaţiei mele bolnave. Mă simţiam palidă, ştearsă pe lângă tine. Mi-era teamă că te-aş putea pierde. Mă trezeam adesea plângând şi pipăiam cearşafurile cu miros de levănţătică în căutarea ta. Tresăream atunci când îţi simţea pielea aspră, dar caldă, şi suspinam în tăcere. Mă simţeam ca un copil prostuţ în acele momente şi îmi forţam lacrimile să se oprească, de teamă ca nu cumva să te trezeşti şi să-mi vezi slăbiciunea. Tu erai atât de enigmatic, de tăcut şi de tainic, încât uneori aveam senzaţia că eşti un străin, în timp ce eu eram o carte deschisă. Ştiam totul despre tine , până la cele mai mici amănunte. Şi totuşi eram o neştiutoare.
Memorasem fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare cuvânt dulceag, şi chiar şi acum ele există, la fel de vii şi răstălmăcitoare, în mintea mea.
***
Îţi mai aminteşti prima noastră întâlnire?
Era început de primăvară, martie chiar, şi , cu toate că zăpada încă nu se topise , cireşii de lângă lac înfloriseră. În acea zi , malurile îngheţate zumzăiau de agitaţie, semn că un eveniment important urma să aibă loc.
Eu eram în spatele cortinei roşii, trase peste scena improvizată, aşezată pe un scaun din lemn negru. Ochii îi ţineam închişi, în timp ce stilistul îmi aranja ultimele bucle întunecate. Le puteam auzi pe celelalte balerine umblând de colo-colo , le auzeam tutu-urile pompoase fâşâind, şi glasurile subţiri şi uşor enervante chicotind cu entuziasm. Eu, în schimb, tăceam. Nu simţeam nimic. În locul în care ar fi trebuit să-mi bată inima, nu regăseam decât un spaţiu gol, un vid. Era ca şi cum îmi pierdusem sclipirea, iubirea pentru dans, devenisem un bec ars, care trebuia înlocuit. Căldura ce trebuia în mod normal să mă învăluie nu era prezentă. Eram rece, o păpuşă lipsită de viaţă.
Şi tot aşa am rămas până la intrarea în scenă, ca seducătoarea lebădă neagră, şi pe tot parcursul spectacolului. Dansam, executam mişcările cu o precizie aproape imposibilă, însă nu simţeam. Eram desprinsă din peisaj, un roboţel ce doar imita paşii , şi nu le înţelegea menirea. Pasiunea nu era decât un alt cuvânt pentru mine. Nu-mi spunea nimic.
Situaţia nu s-a îmbunătăţit nici după ce am coborât de pe scenă. Nu am avut la dispoziţie decât cinci minute linişitite, în care a trebuit să mă schimb , înainte să fiu asaltată de o mulţime de oameni, din care nu recunoşteam mai pe nimeni. Majoritatea erau sponsorii spectacolului, diferiţi oameni de afaceri sau specialişti în ale baletului. Toţi erau îmbrăcaţi atât de sobru, vorbeau atât de formal , încât golul ce-l aveam în mine părea mai mult decât expresiv . Bulversată, am fost nevoită să mă retrag încet în spate, de unde să mă pot aduna, să-mi pot ascunde neliniştea sub chipul unei necunoscute . Şi atunci te-am văzut. Masca mi-a scăpat printre degete şi s-a spart. Ai fost singura pată de culoarea în toate acele nuanţe de gri. Stăteai lângă un domn înalt, îmbrăcat la costum negru, şi mă priveai. Inima a început să-mi bată cu putere , şi am simţit cum obrajii îmi ard, prinzând culoarea bujorului. Nu, nu-ţi imagina ceva greşit. Nu mă îndrăgostisem, nu atunci. Ceea ce simţeam eu era teamă.
Ochii tăi de un albastru sidefiu erau mai ascuţiti decât tăişul unei săbii şi mai reci decât inima unui gheţar. Erai un vultur. Impuntător, mândru, ager şi ... flămând. Iar eu eram puiul negru de lebădă, zgribulit şi îngheţat, prea speriat pentru a fugi şi prea plăpând pentru a riposta. Mă încolţisei. Eram prada perfectă. Am stat acolo, cu privirea pironită asupra ta, prefăcându-mă că ascultam toate laudele superficiale ce mi se aduceau, aşteptând ca în orice clipă să te înalţi şi să mă înşfaci. Să-ţi înfigi ciocul tare în carnea mea fragedă şi să mă treci în nefiinţă. Însă, nu ai făcut-o. Ai plecat cu toţi ceilalţi, iar ochii mei ţi-au urmărit trupul în depărtare până ce ai devenit doar un alt punct în orizont.
***
Îţi mai aminteşti? Te rog, te implor, spune că da.
