Amintirea 1
Petale de cires
Micul pâlc de cireşi din livadă era sanctuarul meu, acoperământul meu. Cât eram acolo nu mai era nevoie să mă prefac. Puteam plânge, puteam blestema, ţipa, râde, puteam fi eu, fără mască , fără ascunzinşuri.
De aceea mă bucur că te-am întâlnit în acea vreme , mă bucur că sub florile de cireş şi mă bucur că ai fost tu.
***
Mireasma plină de prospeţime a ierbii picurate cu rouă, combinată cu praful unei cărţi vechi şi trilul unei privighetori obişnuia să mă liniştească. Pe cerul rozaliu al acelei dimineţi jucau câţiva norişori pufoşi şi vântul adia cu blândeţe printre petalele rozalii, ce-mi cădeau pierdute prin păr. Era un peisaj desprins din descrierile Edenului, dacă nu chiar Raiul Însuşi. Iar eu eram singura vieţuitoare, eram un suflet pur, inocent, ferit de rele şi ispite. Eram în locul meu sigur, , eram protejată. De ce anume? Nu ştiu sigur. Sunt mulţi monştrii ce mă înspăimântă, iar unul sunt chiar eu însămi.
Oh, dacă aş fi ştiut că urmai să-mi distrugi pacea interioară, să mi-o sfâşâi cu a ta iubire şi să mă arunci pe un drum necunoscut, poate că nu aş mai fi venit în acea zi. Aş fi stat tot în camera mea mică, de culoarea cerului senin vara şi m-aş fi gândit. La dans, la viaţă, la fericire, la viitor, la trecut şi la prezent. M-aş fi întrebat cine sunt şi care mi-e scopul. Şi aş fi tăcut pentru că răspunsul nu venea. Nu mă cunoşteam. Nu ştiam cine sunt eu. Oglinda nu-mi arăta decât o necunoscută. Undeva, pe drumul către succes, mă desprinsesem de mine însămi şi continuasem calea cu o străină. Şi atunci, dându-mi seama de toate acestea m-aş fi speriat, aş fi început să plâng şi m-aş fi refugiat tot sub cireşii înfloriţi. Aş fi ajuns tot la tine.
- Micuţă lebădă.
Vocea ta a fost cea care m-a readus la realitate, la timp, chiar înainte de cădere. Lacrimile mi s-au uscat în vârfurile genelor în timpul în care am refuzat să te privesc. Nu te văzusem decât o singură dată şi vocea vag ţi-o auzisem, însă nu mi-au trebuit decât câteva momente, câteva momente scurte ca să te recunosc. Ai fost salvarea mea. Şi în acelaşi timp blestemul meu.
Când ţi-am întâlnit privirea a doua oară nu mai erai acelaşi vultur. Ochii îţi erau tot albaştrii, chiar mai intenşi decât îmi aminteam , însă blândeţea strălucea ca un soare în aceştia. Buzele-ţi purtau un zâmbet senin, iar răceala dispăruse. Cânva , în acele două săptămâni ce trecuseră de la spectacol, te transformasei. Pentru că nu era doar la suprafaţă, căldura ce o arătai venea din interior, îţi puteam simţi unduirile suave ale corzilor sufletului, le auzeam vibrând de fericire .
Deşi bulversată de schimbarea bruscă, am zâmbit. Era imposibil să nu zâmbesc atunci când erai tu lângă mine.
Eu nu am ştiut ce să-ţi spun aşa că am tăcut, susţinându-ţi privirea ce mă cerceta cu fascinaţie. Zâmbetul ţi-era larg şi puteam vedea admiraţia în ochii tăi. Înainte să-mi dau seama obrajii îmi ardeau incontrolabil. Probabil că arătam ca un experiment eşuat cu pielea mea arămie şi faţa roşie, însă tu, în schimb ai surâs şi mi-ai spus că sunt drăguţă. Nimic romantic, nimic complex. Doar atât. Un compliment simplu, chiar copilăresc aş putea zice. Pentru mine însă era perfect. Nu aveam nevoie de mai mult. Simplul fapt că erai tu cel care rostise acele silabe era îndeajuns.
O dată cu apariţia ta toată pacea dinăuntrul meu a fost distrusă. Edenul s-a prăbuşit , iar eu am dansat peste ruine. Ştiam că tu erai o ispită, sufletul îmi striga asta cu putere, însă te-am acceptat. Am înlăturat orice consecinţă , orice temere şi ţi-am îmbrăţişat cu zâmbetul pe buze întunecimea . Şi nu am regretat această decizie niciodată.
În acea zi nu am făcut altceva decât să vorbim. Am stat în genunchi pe iarba umedă, sub ploaia de petale roz şi am râs ca doi copii. Din când în când ne opream şi rămâneam nemişcaţi timp de lungi şi dulci clipe, contemplându-ne unul pe altul. În lumina aceea firavă, păreai un înger căzut. Erai perfect. O combinaţie echilibrată între lumină şi întuneric, visare şi realitate. Pentru mine păreai de neatins. Şi-mi era neclar, o adevărată enigmă, de ce m-ai ales pe mine. Eu eram un nimeni. O balerină fără dedicaţie, un călător prin viaţă fără vise. Fiecare zi îmi era previzibilă, nimic nu-mi părea special, totul era în negru şi alb. Tu erai însă, singura excepţie.
- Micuţă lebădă. Ţi-am auzit glasul blând, uşor amuzat.
Te aplecasei deasupra mea , sprijinit cu o mână de trunchiul scorojit şi zâmbeai. Acel tip de zâmbet care poate fi tradus cu sute de înţelesuri. Eram atât de aproape încât respiraţia ta caldă îmi atingea pielea feţei, făcând-o să se înroşească şi mai mult. Nu am putut să nu mă blamez în minte pentru cât de patetică eram.
- De ce îmi spui aşa? Am întrebat în cele din urmă, spărgând golul de tăcere ce se lăsase.
- Pentru că asta eşti. Ai răspuns, în timp ce mâna liberă ai ridicat-o şi ai trecut-o prin părul meu întunecat.
- Era doar un rol. Am spus uşor repezită, crezând că te referi la spectacolul meu de pe malul lacului. Unul dezastruos. Am completat în minte, apucându-mă brusc o migrenă la amintirea acelei interpretări mediocre.
- Nu. Ai clătinat din cap categoric, însă tot blajin, ţi-ai coborât degetele pe obrazul meu. Eşti un pui negru de lebădă pierdut. Îţi cauţi drumul spre casă. Ai continuat, începând să tresezi linii imaginare pe pielea mea caldă.
Nu am mai îndraznit să spun nimic, pentru că orice aş fi ajuns să rostesc ar fi fost o minciună scruntată, iar tu ţi-ai fi dat seama imediat de asta.
- Alt motiv ar fi că nu-ţi ştiu numele. Ai continuat după mai multe secunde de linişte, încercând evident, să destinzi atmosfera ce devenise brusc încordată.
Am izbucnit amândoi în râs atunci. Vorbeam şi ne comportam deja ca şi când ne cunoşteam de-o viaţă, însă nici măcar numele nu ne ştiam, şi chiar şi după acea remarcă a ta nu le-am spus. Ne-am înţeles din priviri că e mai bine să rămânem astfel, nişte anonimi, nişte străini , o vreme. Atunci, mi s-a părut ciudat, însă, acum îmi dau seama că a fost o decizie înţeleaptă.
