''Viata nu te intreaba niciodata daca esti pregatit sau nu de o nenorocire. Nu iti da niciun avertisment inainte sa te surprinda cu un necaz, care sa-ti prabuseasca intreg universul.
Nu te intreaba daca e prea devreme sau prea tarziu, nici daca e corect sau nu.
Nu te intreaba daca vei suporta sau nu, nici daca esti pregatit sau nu ca sa pierzi tot ce ai.
Nu, viata nu te intreaba daca esti destul de puternic pentru a trece printr-o deceptie.
Nu te intreaba daca esti copil sau inca prea tanar ca sa-ti pierzi pariniti.
Nu te intreaba daca meriti sau nu sa fi ranit, badjocorit, umilit, tradat sau parasit.
Nu. Viata nu te intreaba niciodata nimic.Nu tine cont de cine esti si de ce ai facut, bun sau rau. Ea doar iti da un test de supravietuire, o lovitura si te lasa sa te descurci.'' Citisem acum cateva zile dintr-o carte pe care o ador.
Alergam deisperata spre camera din fata mea, simtind cum genunchii m-a vor trada. Am ajuns in camera trantind usa, sperand ca nu ma va gasi aici. Eram ingrozita. Mi-am sprijinit spatele de suprafata tare a usii, lasandu-ma sa cad pe podeaua rece. Mi-am privit mainile insangerate si pline de zgarieturi si vanatai.
Am simtit cum dintr-o data obraji mi se umezesc. Uram sa plang. Ma facea sa ma simt slaba dar acum aveam nevoie sa plang. Aveam nevoie sa ma descarc, sa las fiecare lascrima sa evadeze din mine.
- Unde te-ai ascuns tarfa mica ce esti? l-am auzit venind spre holul in care se afla camera.
Eram foarte speriata, simtindu-mi pulsul batand foarte tare. Din instinct mi-am dus mana la gura si am asteptat sa plece, dar nu a facut-o. A deschis usa si a venit spre mine. Mi-a prins incheietura fragila intr-o stransoare pe care nu o pot descrie.
In acea clipa o durere ingrozitoare si-a facut aparitia pe obrazul meu, simtind cum cad la pamant. Neputincioasa am dus mana spre locul lovit, simtind deja cum obrazul se inroseste si cum mai multe lacrimi apar peste rana proaspata.
Mai multe lovituri au urmat una dupa alta, simtind ca inca cateva in plus si sufletul meu nu va mai fi conectat cu trupul.
- Te rog, inceteaza! Nu mai vreau! urlam sperand sa terimine.
Si cu o ultima lovitura mi-am lasat trupul sa cada. Ochii mi s-au inchis vazand tot ''nimicul'' ce se ascundea in spatele intunericului. Nu simteam nimic. Nu auzeam nimic, decat pe mine.
- Te implor Megan, trezeste-te! auzeam pe cineva spunand dupa un timp. Haide Megan. Trezeste-te! a spus dinou acea voce, atat de cunoscuta.
Am facut un efort persoanei ce statea langa mine si am deschis foarte incet ochii, imaginea fiind in ceata. Dupa cateva secunde chinuitoare am reusit sa disting acea silueta de langa mine. Era Dylan, cel mai bun prieten de la orfelinatul in care locuiam.
- Iar ai inceput sa plangi in somn. mi-a spus si in acel moment mi-am dus palma pe fata simtind umiditatea de pe aceasta.
Helaauu pufosenii ♥ . M-am gandit sa incep alta poveste, pe cealalta cred ca o voi sterge.. Vreau pareri, multe pareri. Merita sa o continui?
