Suntem orbiti.
Mereu avem aşteptări mult prea mari şi dezamăgirile vin odata cu ele dezastruos de puternic. Căsuța speranței în care ne-am acomodat este invadată uşor uşor. Fiorii dezamăgirii intră uşor prin obloanele ferestrei ca o adiere de vant, ceva uşor, ce îți ridică părul de pe mâini şi fiorii ajung să îți controleze întreg corpul, tu tremurând chiar şi din buricele degetelor.
Figurează-ți în marea-ți sursă de imaginație, dezamăgirea ca fiind o persoană. Întreaga-ți
casă a speranței devine infimă. Goală pe interior. Apoi dispare, şi odată cu ea şi persoana din viața ta. Încerci să nu te pierzi si pe tine totodată. Te agăți de poezie să te renaşti, să te regăseşti, să ştii că nu ai plecat de tot. Poezia e mereu cel mai bun raspuns, mai ales cand nu ştii care e întrebarea.
Mereu am crezut că esti poemul meu, poemul meu preferat.
Ai devenit "acasa" în locul "casei".
Dar, eşti cel mai minunat lucru pe care l-am văzut. Mereu ți-am povestit visele, idealurile şi tot ce mi se intamplă în carcera sufletului meu. Cum simt că mintea mea este limitată şi cum viața unui om pare atât de scurtă în comparație cu ceea ce un om poate lăsa în urmă. Îmi spui să nu mă îngrijorez, o să am un viitor minunat. Dar tu eşti prezentul meu şi nu ştiu ce ar putea fi mai minunat de atât.
Mereu te-am adorat... Poate din cauza asta mereu mi-a fost teamă să scriu despre tine. Eşti poemul pe care nu am îndrăznit niciodată să îl scriu.
Pentru că ai făcut din mine metofara-mi preferată.
