O colecție de povești scurte pe care le voi posta aici.
Povestea I : Aleea unui suflet pierdut
Benjamin e un cântăreț ajuns la limita carierei lui, plin de regrete. Maxwell e un fermier care încă speră să își revadă persoana pe care mereu a iubit...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
De fiecare dată când își închidea ochii, o vedea.
Era o alee goală și întunecată, unde viața se estompase deja. Se vedea pășind pe cimentul cuprins de umbrele create de coroanele masive ale copacilor. Cu fiecare pas, aleea devenea mai întunecată și nu se mai termina niciodată, pierzându-se fără să-și găsească drumul înapoi, ca și cum fusese pierdut într-o în buclă, fără nicio identitate ...
Locul acela era deșartic și pustiu precum inima lui, fără ca nicio rază de lumină să-l străpungă, fără culoare, doar o obscuritate infinită. Era aceeași alee plină de flori, de viață, care în acel moment era învăluită de o tăcere funebră și pictată în gri.
Își deschise ochii și oftă puternic. Podiumul plin de blițuri îl orbi pentru un moment, dar în mintea lui rămase aleea pe care făcuse în urmă cu șapte ani greșeala vieții lui, iar în ultimul timp tot îi revenea în vise tot mai însuflețit, ademenindu-l înapoi, cu vorbe blajine.
Benjamin își mușcă buza, respiră adânc și răsfiră imaginea, pășind pe scena care îl făcuse un cântăreț faimos de la o vârstă fragedă, deși în ultimul timp simțise cum cariera lui stagnase. Obosise.
Își drese glasul și începuse să cânte o melodie, dar gândul îi era la persoana pe care a dezamăgit-o, a rănit-o, mai ales de când aflase că avea să filmeze un videoclip chiar în zona unde fostul lui iubit, își avea ferma.
„- Nu ai personalitate! Nu te mai vreau lângă mine. M-am săturat să fim mereu împreună!"
Cincisprezece cuvinte care au rămas impregnate în sufletul ambilor.
În acel moment, pe obrazul atins de soare, a simțit o arsură caldă. Nu din cauza lacrimilor, ci de la degetele lui reci, care i-au brăzdat chipul pentru ultima oară. Pentru Benjamin s-a simțit precum o palmă, deși numai el l-a mângâiat. Îl atinse cu căldură, așa cum o făcea întotdeauna, însă ochii lui, care odată radiau, ca și cum soarele îi penetrase. Erau goi în timp ce vorbea cu el. Privirea lui se închise la culoare, ca și cum natura simțise durerea celui care fusese părăsit subit, pentru un vis în care el nu își avuse locul. Verdele ca o frunză învelită în rouă ofilise.
Benjamin fugise ca un laș de lângă cel pe care-l iubise.
- Îmi pare rău că pentru tine, eu nu am nicio sclipire, precum un reflector! fusese tot ce îi spuse, iar tânărul de douăzeci de ani se întoarse cu spatele ars de soare și bine definit, trecându-și degetele prin părul ca mătasea neagră. Știu să fac două lucruri. Să iubesc pământul, să te iubesc pe tine, dar nu te voi implora să mă iubești și tu în schimb. Sunt doar un fermier...
Benjamin știuse că făcuse în acel moment greșeala vieții lui, dar fusese orbit de faimă, bani și o viață departe de micul sat în care cei doi crescuseră. Învățaseră să se iubească printre fânețe, să înoate goi în iazul din spatele fermei și să viseze la o viață simplă.
Pentru un moment, vocea i se sugrumă și își lăsă capul în jos, în timp ce în fața lui se lăsase o tăcere sumbră.
Încă simțea degetele aspre ale lui pe buzele lui, cum i le întredeschise stângaci, iar în acel moment zâmbi, creând un ecou prin toată sala și începu să cânte ca și cum ar fi fost pentru ultima oară.
Toată ființa lui era încătușată de dorința de a fi din nou atins de vârful degetelor pe buze, pe corp, să fie înlănțuit între brațele puternice, strâns la piept și sărutat cu pasiune.
„Plăpânda-mi inimă s-a frânt
Afară ninge, în suflet viscol,
Iar printre vuietele unui vânt aspru
Ți-am auzit șoaptele, chemându-mă,
Dar erau doar ecouri din trecut.
În schimb, viforul ce m-a acaparat,
La fel ca un veșmânt peste ale mele buze
Mi le-a sigilat, precum inima ta de hârtie făcută scrum.
Să iubești nu ai învățat;
Ești doar un nufăr de gheață într-o mare de suflete pribege,
Dar într-un final
Suntem două piese uzate
Printre stele de gheață, într-o iarnă lungă, rece și întunecată.
Iubirea noastră s-a sfârșit; spulberată ca fulgii de nea, de vântul ce ne-a săgetat nemilos, lăsându-ne fără grai."
La final realiză ceva. Cântecul ovaționat de către spectatorii fără chip, o mare de păpuși de porțelan era despre el... Nu învățase să iubească cu adevărat, iar în acel moment era prea târziu. Își pierduse fermierul care-l făcuse bărbat, deși era o amintire de mult pierdută, dulce amăruie...
În aplauzele tuturor făcu o plecăciune și ieși de pe scenă, practic alergând spre cabina lui, încercând să respire. Se prăbuși lângă ușă, încercând să își țină în frâu lacrimile care începură să îl năpădească. Își trecu mâinile prin părul șaten prins într-o coadă și îl strânse între degete, simțind cum durerea era prezentă. El însă trase și mai tare, începând să râdă isteric. Tânărul de douăzeci și cinci de ani se lăsă pe spate, dându-și drumul la păr, lăsându-l să-i acopere chipul. În surdină se auzi alt cântec. Era o melodie precum a lui.
„Printre cuvinte goale, te simt, te caut, dar ești doar un spectru..."
Șapte ani de vinovăție și o iubire nestinsă erupse din pieptul lui printr-un plâns puternic subit.
Se răcori pentru o clipă, și își șterse cu podul palmei chipul brăzdat de lacrimi. Îl părăsise, dar luase cu el durerea amândurora.
Un ciocănit în ușă îl trezi la realitate. Era singur, pe podeaua unei cabine întunecate, funebre chiar. Scoase o țigară din buzunarul din pantalonii negrii și o aprinse, lăsându-și capul pe spate. Și-a închis ochii, trezindu-se iar pe aleea de flori. Era pierdut fără el, chiar din momentul în care Maxwell se întoarse cu spatele la el.
„Fugi departe de mine, ca un laș, dar chiar și dacă pământul va arde, te voi găsi,
Să ne iubim iar sub luna sfidătoare, în timp ce vom arde în infernul creat de noi
Doi păcătoși, cu aripi negre de ceară
Recviem pentru un vis de mult pierdut. "
Auzind ultimul cântec, Benjamin se ridică și merse către o oglindă, privindu-se. Așa erau și ei doi odată. Oftă și mai trase un fum, lăsând țigara să-i alunece de printre degete. Era prea târziu... sau cel puțin așa crezu el în acel moment.
