Dreptul Damnatului

Capitolul 2

Dimineața ce urmă fu una mai liniștită decât apucase Ryn să experimenteze, aproape sinistră. Asta cel puțin de când și-a început tratamentul miraculos. Viața ei atunci a început de fapt, într-un pat de spital, învășmântată în haine zdrențuroase. Mama ei obișnuia să spună că au renăscut, iar Ryn nu se deranja să înceapă un argument cu ea pe subiect, chiar dacă nu era total de acord. Ce rost ar avea oricum? Cea de dinainte era de mult dusă, deci ar putea foarte bine să spună că viața ei a început cu doi ani în urmă, când pastila-miracol a fost descoperită de către singurii doctori ce nu căzuseră în dizgrație alături de restul orașului. Tot ei au decis și că ar fi indicat să schimbe legea prin care deveneai major din punct de vedere legal la vârsta de optsprezece ani, ridicând-o la douăzeci. Să fii singurul grup de oameni normali la cap într-o societate coruptă are avantajele ei cu siguranță, obișnuia Ryn să gândească. Multe legi s-au schimbat de la apariția Pastilei și asta doar pentru siguranța lor. Sau cel puțin așa îi plăcea guvernului să afirme în articolele pe care Ryn le citise în singurul ziar din Varey, la o săptămână de la externarea ei. Și să încerci să contrazici acest lucru cu voce tare ar însemna să fii deja recăzut în dizgrație. Orice simpatizant al acelei idei era automat văzut ca un simpatizant al damnaților. Iar un simpatizant al damnaților era considerat, mai mult sau mai puțin, un damnat. Prejudecățile guvernului erau, cu siguranță, grăbite și nefondate și, în foarte multe cazuri, nedrepte. Dar totul izvora din frică până la urmă. Frica de a se ajunge la cum era societatea lor înainte, frica de eșec. Totul se baza pe frică, Ryn știa asta.

Gândul îi zbură din nou la băiatul cu ochii tulburi ce încercă sa o răpească cu o noapte înainte. Până să coboare la masă mai verifică odată curtea din spate sau cel puțin atât cât putea să vadă de la micuțul ei geam, dar băiatul nu mai era acolo unde îl lăsase leșinat. Cel mai probabil văzuse că ceea ce încercase să facă nu îi ieșise și a renunțat. Ori așa spera ea.

Oare el era un damnat? Sau un simpatizant? Comportamentul cu siguranță se potrivea. Au fost o multitudine de cazuri de dispariție raportate si mediatizate, toate puse pe seama damnaților. Sau poate doar era un băiat dubios care o văzuse pe stradă la un moment dat și a încercat ceva ce nu i-a reușit. Făceau parte dintr-o fostă societate corupta, ce-i drept. Ryn nu știa care era scenariul mai rau, să fie hărțuită de un damnat sau de un obsedat.

Vocea mamei ei rostindu-i numele iritată fu singurul lucru de care era nevoie ca să se trezească din propria-i cugetare.

-Ryn, când ești la masă trebuie să mănânci, nu să învârți mâncarea prin farfurie, îi spuse ea pe un ton nu tocmai plăcut.

Tatăl ei strângea furculița în mâna dreaptă și fata își putea imagina urmele pe care aceasta i le lăsa în palmă.

-Da, mamă, scuză-mă, răspunse ea docilă.

Dar mama ei tot nu era satisfăcută. Un rid de îngrijorare i se întindea pe fruntea lată dintr-o parte până în cealaltă, iar ochii i se micșorară de suspiciune.

-S-a întâmplat ceva de care ar trebui să aflu? puse ea în cele din urmă întrebarea.

-Nu, mamă, îi replică ea automat. Doar era sa fiu ieri rapită de un tip pe care îl suspectez să fie un damnat. Și unul destul de atrăgător. Conștiința ei îi trase o palmă mentală. Nu era atrăgător, era nebun. Si cu toate astea, ochii aceia...

Ryn încercă să nu-și lase gândurile vizibile, înfigându-și furculița în prima bucată de mâncare aflată pe farfuria din fața ei și azvârlind-o în gură fără ca măcar să verifice ce anume mânca. S-a dovedit a fi o felie de banană însiropată. Era marți, una din cele două zile pe săptămână în care micul dejun trebuia să fie bogat în glucide. Ea aștepta mereu aceste zile cu nerăbdare. Probabil în viața pe care nu și-o amintea avea o slăbiciune pentru dulciuri sau poate porcăriile pe care le avea în organism pe atunci aveau vreun efect secundar. Ryn își înfipse cu poftă furcilița și intr-una din căpșuni și văzând-o în cele din urmă servindu-și porția, mama ei a lăsat deoparte orice gând legat de vreun secret murdar al fiicei ei. Și tatăl fetei se relaxase în scaunul lui, lăsând masa de dimineață sa se desfășoare într-o liniște relativ reconfortantă.