Encrypta

2, Betrayd

Stateam cocotata pe o piatra de mormant si priveam natura moarta din jurul meu. Copacii fara frunze, goi ca si sufletul meu. Suflarea adormita. De cand sunt un zombie, am invatat sa ascult mai mult. Nu de alta, dar nu prea am nimic de facut pe-aici. Tacerea noptii imi vorbeste. Si are multe de spus. Cate nu a vazut luna? Cate crime atroce nu a urmarit acest astru al intunericului? Cate taine nu ascunde noaptea? INclusiv misterul mortii mele. Eram o fata ca oricare alta. Ma intorceam acasa de la o petrecere in fatidica zi de 21 martie. O noapte fara stele, destul de geroasa pentru mijlocul primaverii. Mergeam pe o straduta mai necirculata cand am simtit ca ceva m-a lovit in cap. Ceata mortii s-a asternut peste ochii mei si, prin ea, am putut vedea fata celui care imi scurtase zilele. Nu-mi amintesc chipul lui si probabil acesta va ramane un mister pentru totdeauna. Dar stiu ca l-am vazut. Si mai stiu ca il cunosteam pe cel care m-a ucis. Luna nu-mi va spune cine a fost, dar stie. Spre deosebire de stele, ea era acolo. Dintr-o data, aud o voce cunoscuta in spatele meu, care imi intrerupe sirul gandurilor:

-ZOE!!!!!! VINO!! REPEDE!!

M-am dat jos de pe piatra plictisita si m-am uitat la Morgan.

-Ce e? Sfarsitul lumii?? ii zic ironica.

El ma apuca de maneca si ma trage dupa el.

-TREBUIE sa vezi asta!!!!! E incredibil!! Inca nu pot sa cred!!

-Ce anume?

-Encrypta....

-Iar incepi cu asta? E doar o poveste! Nu exista!! 

-E reala, Zoe!

-Ba nu. Asta vrei tu sa crezi. E un basm frumos care va da speranta, dar exista doar in mintea voastra!!!

-O sa-ti arat!! Vino!!!

El continua sa ma traga dupa el. Iesim din cimitir si intram in padurea invecinata. Ar fi foarte sinistru daca nu as sti ca nimic din acest loc infricosator nu ma mai poate ucide. Pentru ca sunt deja moarta. Aud vocea noptii urlandu-mi numele, ca in ziua in care am murit. Bufnitele, frunzele ramase prin copaci, crengile care se rup sub picioarele noastre, luna, stelele. Toate ma striga..... sau e doar imaginatia mea??? Innebunesc cumva?????

Am ajuns intr-un luminis. Am trecut prin mai multe poienite, dar asta avea ceva special: o trapa care se casca in pamant. De doi ani ma plimb in fiecare noapte prin padurea asta si pot sa spun ca asta cu siguranta nu era aici ieri. Morgan coborase deja trei trepte.

-Vii?

-Ai innebunit? Si sa-mi rup gatul in bezna aia????

-Draga mea, daca te impiedici uite partea buna: macar ajungi mai repede jos. Si oricum, daca ti se rupe gatul, nu patesti nimic, ti-l pui la loc. Esti moarta, ai uitat??

Da, uitasem. Mersi ca mi-ai amintit, Morgan geniule!

-E lumina jos. Hai!

Am inceput sa cobor scarile nesigura. Chiar daca nu mai era mortal pentru mine, totusi nu era tocmai placut sa-mi las gatu pe aici. Era destul de infricosator si mi s-a facut teama. Atunci am simtit cum ceva imi atinge mana.

-AAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! urlu eu si dau la o parte chestia de pe mana mea.

Un chibrit se aprinde in intuneric.

-Ce ai? ma intreaba Morgan tinand mana in aer. Sigur! Era doar mana lui, nu vreo chestie scarboasa care ma ataca.

-Nimic. Hei, ia stai!! Tu ai avut tot timpul chibritele alea??

-De ce? Credeai ca le-am fabricat acum?

-SI DE CE NU LE-AI APRINS PANA ACUM?/?

-Pai.....am uitat ca le am..., zice el adoptand o fata de catelus plouat.