Scrisori rătăcite

Scrisoare către cer

Două aripi albe gata să zboare,
Doi ochi sclipitori gata să plângă,
Două mâini tremurânde gata să-și ia la revedere,
Două picioare ce nu vor mai călca acest pământ.
Și.. O singura inimă ,
Una iubitoare, lipsită de viață.

°°°

Acum un an eram alături de tine, ținându-ți tortul și așteptând să sufli-n lumânări, azi, am venit cu același gând . Poate că a trecut un an, poate că ne-am schimbat, iată, nici locul nu-i același și nici lumânările nu mai sunt la fel, dar, eu tot le voi aprinde și,te rog, suflă și dorește-ți să te reîntorci, sau stingele cu aripile tale, măcar așa știu că ești aici, acum, cu mine.
Ce mai faci? Ești bine? Cum este la 20 de ani? Ești fericită ? Ai familia la care visai? Așa mă-ntreabă toți de tine. Iar eu le spun ca ai totul, dar nimic din ceea ce-ți doreai. Păcat, ei nu știu că ai plecat...
Vino acasă să sărbătorim, înger drag și bun, vino să ne povestești cum este acolo căci stăm cu grijă de când ai plecat.
Ai lăsat aici un tată care-și plânge dorul, un tata ce și-a pierdut copilul ; un tată ce așteaptă vești, așteaptă să - l suni, să te întrebe,, ce faci? Ești bine? Ai ajuns, ai despachetat? Cum a fost drumul, a fost aglomerat ? Când mai vii acasa?,, Spune-i, și te va aștepta la gară, mândru că fiica lui vine acasă.
Mama ta, e bine, te poartă în gând și în suflet, își amintește cum, cândva te purta și-n pântec și în brațe iar acum strânge doar o poza cu tine la piept. Știi, poza aia care îți plăcea ție, cred că-i și cea mai recentă, ultima în viață. Doamne ce fericită și optimistă erai, ce zâmbet frumos aveai, cu câtă tristețe în suflet și bucurie la exterior ne spuneai că ești bine și n-ai să ne părăsești niciodată...
Ei bine destul de aici, spune-mi despre tine, ce mai faci? Ești bine? Bănuiesc că acolo-i totul alb, nu-i trist? Când ți se mai face dor de puțină culoare coboară pe pământ, dar nu chiar acum, căci e totul negru de când ai plecat.
Era să uit, acolo-i frig? Ți-ai uitat geaca acasă, când se va face frig să vii să o iei, să nu răcești . Și, poate rămâi peste noapte, te așteaptă mamaia cu focul făcut, uite-o deja cară lemne către sobă săraca, tot speră să te întorci acasă.
Lângă sobă stau înghețați frații tăi, cândva vă jucați împreună, alergați bucuroși, nu știați ce-i frigul, ce-i tristețea și suferința, acum ei îngheață de frig așteptându-te, triști, cu inima frântă și lacrimi reci pe obraz. Tot speră că ai să vii.
Vino și învelește-i cu aripa ta, spune-le că ești bine și aici cu ei, mereu. Poate le dai și puțin curaj, căci tu aveai din plin, ai avut până în ultima secundă de viață.
De când ai plecat fratele tău e trist, și-a pierdut încrederea în oameni, e supărat că nu i-ai spus că vei pleca. Am încercat să-l liniștesc, i-am spus ca omenii uneori mai și greșesc, așa cum uită, iartă și iubesc. După ceva timp de gândire mi-a răspuns p-un glas domol că te iartă, până la urmă tu ai greșit mai puțin decât doctorul care te-a lăsat să pleci ;poate chiar aveai nevoie de o plimbare să te liniștești, să călătorești și să împărți zâmbete și altora. Sper că ai luat bilet și întors.
Atât de aici, sper ca ești bine, draga mea, să știi că și eu te-am iertat. Mi-e tare dor de tine îngerule, scrie-mi când poți, spune-mi unde stai, poate voi lua cândva avionul spre tine.