Generala. Salvați-mă de-aici!

CAPITOLUL 1

Ei bine, cine s-ar fi gandit ca intr-o singura vara se pot schimba atatea? Eu unul, nu, asta-i sigur. Si nici prietenul meu cel mai bun, Leonardo Taciturnu.
Probabil ca nici tipii de la Scoala Publica de Arte Airbrook nu se gandisera. Acolo ar fi trebuit sa incep clasa a saptea din toamna.
Ar fi trebuit. Ati prins ideea, da? Clasa a sasea a fost doar inceputul. Am mult mai multe sa va povestesc. Dar inainte de toate, sa ma prezint. Numele meu este Rafe Khatchadorian.
Oricum, cred c-ar fi trebuit sa-mi dau seama ca urma sa se-ntample ceva. Pentru ca de fiecare data cand viata mea este pe linia de plutire, se iveste un lucru care arunca totul in aer. Pur si simplu, parca din cer cade ceva.
Totul s-a schimbat in ziua in care restaurantul lui Swifty a ars din temelii.
   Iata ce s-a intamplat. Ei bine, gratarul —la care Swifty ( cunoscut ca si Fred ) gatea cinșpe duzini de burgeri grasi in fiecare zi — avea o chestie care se cheama separator de grasime. Daca nu cureti din cand in cand separatorul, se transforma intr-o uriasa sfera de foc, gata sa explodeze.
Si ... ia ghiciti!
N-am reusit sa vad prea mult. Eram in depozitul din spate; trageam de timp, asteptand ca mama sa iasa din schimb. Apoi, deodata, am auzit un puternic BUUUM! Oamenii au inceput sa tipe, alarma de incendiu sa tiuie si am simtit miros de fum.
O secunda mai tarziu, mama era langa mine.
— Hai, Rafe, trebuie sa iesim...acum!
Si m-a impins spre usa din spate.
Nimeni n-a fost ranit, dar pana sa soseasca pompierii de la Departamentul de Incendii din Hills Village, flacarile iesisera pe geam si urcasera spre acoperis.
Cand au reusit pompierii sa stinga focul, restaurantul lui Swifty ar fi putut sa se numeasca Marele morman de cenusa al lui Swifty. Totul era negru si fumega, iar cladirea pur si simplu... disparuse.
Si asta n-a fost tot.
Fara restaurantul lui Swifty, mama ramanea fara slujba.
Fara slujba, nu neputeam plati chiria pentru casa.
Fara casa insemna ca trebuia sa ne strangem toate lucrurile si sa ne mutam de-acolo.
Singurul loc in care ne puteam duce era acasa la bunica Dotty. Ii spusesem mamei ca puteam sa stam la ea cat vroiam, ceea ce era, desigur foarte frumos din partea ei si asa mai departe; dar problema era ca ea locuia in Marele Oras, cam la 130 de kilometri departare. Cu alte cuvinte, mult prea departe pentru ca eu sa ma mai gandesc macar sa merg la Airbook. Urma sa incep clasa a saptea in cine stie ce gimnaziu din Marele Oras, unde copiii ca mine erau facuti carne tocata in fiecare zi.
Acum stiti. Nici nu s-a terminat bine primul capitol, ca eu deja incep o viata noua.
Incercati sa tineti pasul cu mine daca puteti. Si nu e decat inceputul cand spun... La revedere, Hills Village! La revedere, viata usoara! Si... salut clasa a saptea!