TERROR. Asylum (H.S)

1. Montgomery Massive Asylum

                -  Fir-ar al dracului de șef idiot, handicapat. Auzi la el, o poveste nouă. De unde puii mă-tii să încep?! Bombăn supărată în timp ce conduceam spre ieșirea din oraș. Aveam nevoie de o pauză de gândire, trebuia să reflectez la tot ce s-a întamplat. Credeam că subiectul cu acei copii mutilați e destul de bun, însa lui Jacob i se pare o tâmpenie, mai ales pentru că nu am dovezi. Mă strecuram printre mașini cu o îndemnare profesionistă. Afară se întunecă treptat , iar eu voiam să ajung mai repede la locul meu special.

                 Ajung la o pădure, înainez ușor cu mașina printre copaci, întunericul dominând perfect . Speram doar să nu mă rătăcesc sau să dau de vreun criminal în serie. Totul era îmbracat în întuneric. Drumul era pietros făcându-mă să mă zdruncin puternic, deși aveam centura. O ploaie torențială începe  făcând vizibilitate, și așa dificilă, inexistentă. Dacă lui Jacob îi plăcea subiecul și puteam să-l public, nu mai eram în mijlocul nimicului.

                 Deodată mașina se oprește, aproape lovindu-mă cu capul de volan, din cauza zdruncinăturii. Încerc să repornesc motorul, însă acesta nu mă iubește . Deschid portiera și vrând să pun piciorul jos, constat stupefiată că am rămas blocată intr-o baltă de noroi. Încerc să mă gândesc la o posibilitate să cobor, însă singura idee este să îmi scot pantofii și să fac pe Super-Elastica. Zis și făcut. Îmi scot pantofii, îi arunc pe uscat,  apoi îmi întind piciorulul ajungând să fac șpagatul. Într-un final, reușesc să cobor din mașină fără să mă murdăresc, căutând în poșetă o lanternă funcționabilă și cu baterii. Norocul sau destinul, că mi-a trecut azi prin cap să i-au o lanternă. Scot lanterna, o aprind și mă uit prin împrejurimi, văzând copacii și iar copacii. Plină de nervi, înaintez cu pași fermi și hotărâți prin pădure, însă fix atunci mi se rupe un toc. Înjurând mă descalț, arunc pantofii cât colo și înaintez crispându-mă la fiecare piatră călcată. Nici eu nu știu spre ce mă îndreptam. Foloseam lanterna doar ca să mă uit pe unde merg, dacă mă uitam în față, nu puteam să văd nimic.

        Nu mi-am dat seama cât am mers, și mai exact, pe unde, dar am fost scoasă din gândurile mele când m-am lovit de un zid masiv. Nu realizasem până acum că mă uitam doar în jos. Mi-am ridicat privirea și am observant că ceața dispăruse complet în fața mea. Dar daca mă întorceam, dădeam de același necunoscut. Mă uitam mai bine la zidul de care m-am lovit, reușind să deslușesc niște cuvinte inscripționate pe el „Montgomery Massive Asylum ”.

         Am ocolit zidul și am rămas uimită de ce am văzut. O clădire imensa se află în fața mea. Nu părea distrusă, părea, nouă. Ciudat. Locul ăsta nu a mai fost vizitat de ani buni.  Am început să merg spre intrare, uitandu-mă din ce în ce mai mult la clădirea din fața mea. Ce vedeam mă fascina. Era foarte frumos. Dar nu la fel de frumos ca miturile despre el, sincer mă bucur că l-am găsit acum când am nevoie de o poveste nouă, care să prindă la lume, s-o fascineze. Când am ajuns în fața ușii imense, m-am blocat. Nu stiam ce să fac. Să o deschid, sau să mă întorc înapoi acasă și să las totul baltă. Este destul de ciudat faptul că abia acum, când am ajuns aici, mă gândesc la asta. Când am plecat eram foarte determinate să îmi spun povestea, să găsesc acel ceva, iar acum când l-am găsit, evit să explorez. Ei, drăcie, ce naiba? Am nevoie de o poveste și am să fac locul ăsta faimos în alt mod.

        Îmi este frică. De ce? Din cauza zvonurilor. Se spune că aici, doctorii ce aveau grijă de pacienți, îi maltratau, făceau exerimente pe ei, pentru că, așa cum spuneau și ei “ nu mai au nicio șansă să iși revină, și așa putem testa lucruri noi pe ei, ce vor revoluționa lumea”, dar eu nu cred asta. Eu cred că erau niște psihopați ce vroiau doar să vada durere. Chiar dacă acei oameni erau nebuni, nu meritau așa ceva.

        Am oftat de mai multe ori înainte să îmi iau inima în dinți și să împing ușa imensă.  Imediat ce am deschis-o am simțit un miros atât de putred, încât mi s-a întors stomacul pe dos. Mi-am pus mâna la nas și am intrat cu pași mici înauntru. Cât de ciudat, lumina era aprinsă. Nu îmi venea să cred ce văd. Era atât de macabru! Asta trebuia să fie recepția, dar nu cred că mai este așa ceva acum. Este de nedescris! Sânge, sânge peste tot. Oameni omorâți cu brutalitate. Dacă se mai numesc oameni. Corpul le este ciopârțit în adevăratul sens al cuvântului.

        M-am apropiat mai mult de un cadavru scoțând aparatul de fotografiat și deschizându-l. Am făcut câteva fotografii, și mai urma să fac, dar ceva mi-a atras atenția. Sângele ăsta este proaspăt. Nu nu nu..nu se poate!

       Mi-am dus degetele tremurânde mai aproape de baltă imensă de sânge, atingând foarte puțin balta de un roșu foarte închis. Am simțit cum lichidul se întinde pe degetele mele și atunci am înghitit în sec. Mi-am dus degetele pătate aproape de fața, observând cum lichidul lucește în lumină. Cel ce a facut asta, este viu, și este aici.

        Am sărit din locul meu, când am auzit ușa de la intrare trântindu-se puternic. Mi-a luat câteva secunde să realizez ce s-a întamplat, dar imediat ce am făcut-o am început să alerg spre ușă. Degetele mâinii mele trăgeau zdravăn de mânerul ușii. Degeaba. Era încuiată. 

        Am început să bat cu pumnii în lemnul dur de o culoare întunecată, sperând că voi reuși să fac ceva. Asta doar îmi amplifica disperarea. Ce mă fac acum?

        M-am lăsat în jos rezemandu-mă de ușă. Mi-am închis ochii încercând să găsesc o cale de scăpare. Dacă nu o să mai pot ieși de aici? Dacă o să mă găsească psihopatul care e de vină pentru toate astea? Dacă o să ajung și eu un cadavru în colecția lui bolnavă?

        Nu nu nu. Calmează-te Evyanna! Ești mult prea paranoică! 

        Am tras aer adânc în piept și am expirat profund reușind să mă calmez cât de cât. Mi-am deschis ochii și am rămas blocată. În fața mea se afla un…un monstru! Era foarte mare și impunător. Avea pe el doar un șorț ce era plin de sânge și o curea în care avea diferite cuțite. De la cele mai mari, la cele mai mici. Dar ceea ce mă înspăimântă cel mai tare, era fața lui. Era înconjurată de sârmă ghimpată ce trecea ușor pe lângă ochi. Parcă era luat dintr-un film de groază.Și în momentul ăsta eu sunt personajul principal.

        M-am uitat în ochii lui, văzând un negru intens. Întunericul i se citea în ei. Fața lui nu schița nicio emoție. Dacă aș putea să dau timpul înapoi as face-o. Nu îmi mai pasă de nenorocita aia de poveste! Nu îmi mai pasă de nimic! Vreau doar să merg acasă, în patul meu și să cred că toata chestia asta a fost doar un soșmar, dar de fiecare dată când îmi mușc buza inferioară îmi dau seama că nu este un amărât de vis.

        Mă uitam la matahala din fața mea și nu știam ce să fac. Să fug? Cu siguranță m-ar prinde. Și dacă stau, nu o să rezolv nimic. Până la urmă, încercarea moarte n-are.

        Am început să mă ridic încet, ajungând în cele din urmă în pozitie verticală. Era cu încă trei capete mai înalt ca mine, și mult mai masiv. Nu făcea nimic altceva decât să se uite la mine.

        Fără să gândesc, am luat-o încet pe lângă el și am început să fug, dar eu, cum ma împiedic și pe drum drept, am eșuat căzând pe podea. Îmi simțeam capul din ce în ce mai greu. Vederea mi se încețoșa și îl vedeam pe EL cum se apropie cu pași mici de mine. Și atunci mi s-a tăiat firul. Nu mai vedeam nimic alteva decât întuneric. Se pare că încercarea moarte are...