Întoarcere la 180 de grade

prolog

Te-ai gândit vreodată că viața nu are nici un sens? Toate lucrurile sunt trecătoare, la fel ca oamenii, toate vin și pleacă, exact ca viața.

Fie că mă crezi sau nu, viața nu are nici un sens. Suntem niște jucări, pe un covor imens, rotund, pe care sunt amplasate case, mașini, animale, exact ca în copilărie, când aveam tot felul de păpuși cu care mă jucam, și cream drame, așa cum se întâmplă în viața reală. Mă gândesc că cineva este deasupra noastră și se joacă cu noi, care suntem transformați în diverse personalități. Acel om mai mare, sau cum ii spune lumea divinitatea,  care ne controlează viața, daca o pot zice așa, și lumea, adică covorul pe care trăim, plin de ură, invidie, înșelăciune, unde noi oamenii, păpușile, suntem la rândul nostru asimilați cu șerpi, asta datorându-se creatorului nostru.

Uneori daca mori, acest creator îți va da chipul altui personaj, la fel și demnitatea pe care ți o atribuie este data unui nou născut, într-o altă poveste, o noua drama, un nou inceput, iar oamenii de știință numesc asta  reîncarnare.

Ei bine iată-ma aici, pe marginea blocului în care mi a devenit cămin, uitându-mă la mulțimea de oameni care negociază cu mine sa cobor fara sa recurg la vreun gest extrem, in caz că nu v-ati dat seamă, aceasta este o dramă construită de omul de deasupra mea, care sper insa sa nu mă lase așa. Vreau să mă arunce pentru ca înfățișare și personalitatea să-i fie date altor persoane, și pe mine să mă scoată din joc, până când peste o grămadă de timp voi ajunge sa fiu reunită într-o singură persoană.

Viața pe care am trăit-o până acum parca o vad, toate momentele in care am fost fericita, dar și momentele in care emoțiile m-au copleșit ajungând tot la un gest de genul acesta, doar că acestea nu a fost de-a dreptul publice, nici macar părinții mei nu au aflat de incercarile eșuate, evident, de a mă omorî. Am sfârșit mereu prin a nu-mi face mai mult de două tăieturi, de a-mi lega una dintre eșarfele ,pe care le colecționez de la vârsta de 11 ani, și pe care nu le port niciodată, nu prea strâns și când urma să mă arunc în gol de pe scaun mi se desfăcea automat, parcă nevrând să mor, sau momentele in care îmi duceam mâinile la gât și încercam să mă sugrum cat de tare pot, dar ajungeam de asemenea sa mă doară mainile și eu tot nu reușeam să mă omor.

Jurnaliști, polițiști, jandarmi, medici, pompieri si o mulțime de oameni care țipă la mine sa mă dau jos, printre acești oameni se numără și părinții mei. Pe mama o observ cum plânge într-un colț mai retras, dar cu o vedere exacta asupra mea, iar tata sta la ușa care duce spre acoperiși dând cu pumnii și picioarele in timp ce jandarmii se ocupa de scoaterea acestuia din blocul cu 8 etaje, de la care un loc spre iad este asigurat. Îl aud cum mai are un pic și turbează de durere și de furie, dar nu de data asta nu mai vreau sa mai trăiesc, m-am saturat de certurile a lor mei din fiecare seara, țipetele lor și reproșurile la adresa mea. Amândoi își imaginează că aceste lucruri nu mă vor afecta, dar surpriză chiar mă afectează, și nu mai pot face față celor ce se întâmplă.

Știu că dacă cumva nu voi avea puterea să mă arunc, sau daca omul de sus nu vrea să mă arunce, eu am sa fiu dusa, probabil, la o grămadă de ședințe psihologice, care nu mă vor ajuta la nimic, ba din contra mă vor închide și mai mult în mine, și asta doar pentru că știu că nu pot avea încredere îl psihologul care teoretic ar trebui să mă ajute, el mi-ar putea aduce și mai multe necazuri daca va auzi ceea ce am eu in cap, m-ar trimite într-un ospiciu, spital de psihiatrie catalogată drept nebuna, și chiar ajung sa cred că uneori fac parte din aceasta categorie de oameni.

Gata cu gândurile acum, ar trebui să mă arunc mai repede, până când nu au să spargă handicapatii aceștia ușa de fier gros de vreo 3 centimetri, și obiectele de pe acoperiș puse acum la ușă pentru a câștiga timp. M am ridicat, și mi-am desfăcut mâine, ca o balerină căreia viața nu i-a oferit acest job pe deplin, ajungând să meargă pe sârmă pentru a distra oamenii. Am inceput sa merg dintr-un capăt în altul aplecându-mă din când în când pentru a îi speria și a vedea cum se agita pentru salvarea mea, nu-mi vine sa cred că atâția oameni chiar cred că eu pot sa pun botul la așa ceva, cum cineva s-ar putea doar gândii că acești oameni îți arată compasiunea și că te vor in viața, patetic. Jurnaliștii nu vor ceva mai mult decât rating, polițiști si pompierii așteaptă laudele celor din televiziune, iar oamenii vor sa aibă subiect de bârfă, nimic nu e ceea ce pare.

Aproape au scos din balamale ușa, dar nu mă interesează prea tare, astăzi am un bilet doar dus spre moarte. Astăzi sunt foarte încrezătoare având în vedere viitorul meu.

Tot plimbându-ma dintr-un colț în altul al blocului, am putut zării un loc bun de unde să mă arunc, de obicei am o traiectorie foarte buna, sper sa nu-și fi luat vacanță, fix azi, când trebuie sa mor, sa scap de viață asta oribilă.