Simt cum acul îmi intră cu duritate sub piele și mi se înfige direct în venă, lăsându-și răceala metalică odată cu serul de care am ajuns atât de dependentă.
Un fior, urmat de un tremur de plăcere mă face să mă cutremur din măduva oaselor, până în vârful firelor de păr.
Un oftat încărcat de ușurare și de toate neplăcerile care mă cuprindeau până în acest moment îmi părăsește buzele, care au rămas întredeschise, vinete și parcă amorțite din cauza cuvintelor grele care le-au rănit în drumul lor spre păcat.
Ochii mei deja văd negrul. Eu nu mai sunt în stare să simt pe nimeni și nimic în jurul meu.
Zgomotele care încearcă să îmi disturbe starea de reverie se aud de parcă ar fi doar ecourile vocilor unor ființe apuse demult.
Tot ce mai pot distinge în momentul de față este ritmul respirației mele care scade tot mai mult, devenind mult mai profund odată cu fiecare suflare de-a mea.
În tot decorul meu meschin își face loc sunetul înfundat al unui pian. Știu că este doar în mintea mea. Noi nu mai avem de mult timp un pian. Noi nu mai ascultăm muzica oricărui pian.
Ochii mi se deschid brusc, totuși încă văzând întunericul. Mi-i simt cum se închid înapoi, dar fără ajutorul pleoapelor, ci rotindu-se singuri către craniu și rămânând acolo.
Tremurul de extaz pe care l-am simțit în urmă cu nici câteva minute devine mult mai profund, transformându-se în convulsii haotice jucate de întreg corpul meu.
Nu sunt capabilă să simt când cad pe cimentul, de obicei rece, al camerei mele. Nu sunt capabilă să simt nici bucățile de lemn, care făceau parte din scaunul pe care stăteam, cum îmi atacă trupul.
Tot ceea mai sunt capabilă să simt este o atingere caldă, aproape delicată, a unei mâini, pe gâtul, apoi pe obrazul meu, mângâindu-mi delicat pielea fină, iar apoi întorcându-se la obraz, lovindu-l încet în căutarea oricărei reacții.
Știu că pe mine mă caută, dar refuz să mă las găsită atât de ușor. Prefer să mă mai las cufundată în toate aceste simțuri care mă înnebunesc.
Mai trec poate câteva secunde în care mă mai bucur de dulcele meu extaz, pentru că acum simt cum mă cufund în neștiință și nu mai simt nimic. Nici atingerea caldă, nici măcar propriile gânduri.
CITEȘTI
Anorexia
RandomAnorexia este slăbiciunea unui suflet murdar. Nesiguranța cuiva care nu a știut cum să se facă auzit. Anorexia este drumul spre vindecare. Siguranța că există viață și în interiorul prăpastiei. Promisiunea că nimeni nu este cu adevărat singu...