Anorexia

2. Ură

            Îmi frec pielea cu buretele deja de prea multă vreme si realizez asta abia atunci când observ o dâră de sânge cum mi se prelinge pe de-a lungul mâinii.

            Mă simt murdară. Îmi simt sufletul mai murdar ca niciodată. Vinovăția îmi învinețește venele. Puterea cu care inima îmi bate în piept îmi transformă sângele în smoală, mânjindu-mi astfel și ceea ce mi-a mai rămas nepătat din suflet.

            Lacrimile refuză să-mi cadă în timp ce mâinile freacă tot mai puternic porținunea traumatizată de piele. Suspinele care îmi părăsesc buzele pline de păcat devin tot mai agresive odată cu trecerea secundelor.

            Abia când mâna îmi amorțește de durere îmi permit să trec la cealaltă. Din acest moment, suspinele sunt înlocuite de mustrări și jigniri adresate mie.

            Îmi simt mintea plina de păcat. Vreau să ard acel păcat până ce ajunge scrum, ca să îl pot adăuga apei ușor rozalii în care mă scald acum.

            Buretele îmi cade din mâna deja mult prea ranită în clipa în care ochii mi se izbesc de singura dovadă că trecutul meu chiar a existat. Un tatuaj atât de mic încat l-ai putea încurca destul de ușor cu un semn din nastere, dar atât de însemnat mie, la un moment dat, care înfațișează K-ul care mi-a furat nopțile mă face să urlu și să mă las dărâmată înapoi în apa care s-a racit.

            Buretele meu, pe care l-am recuperat de la suprafața apei, încearcă să îndepărteze urma de cerneală, odată cu tot ceea ce mi-a mai rămas din mine. El nu știe că amintirile vor rămâne. El nu știe că tatuajul va rămâne mereu acolo, fie ca îl vad sau nu.