Inocenta unei adolescente

Un început fără sfârşit

Soare. Miros puternic de cafea. O noua zi, dar la fel ca celelalte. Sau poate nu...

Liceu. Colegi noi. Clasă nouă. Profesori noi. O viaţă nouă. Elevi din diferite clase sociale, cu vise proprii.

Şi apoi sunt eu. O fată. Al cărei exterior e plin de culoare şi zâmbete. Însă interiorul. Interiorul ei urlă. Ţipă. Se zbate. Se luptă să trăiască. Multe obstacole i s-au aşternut pe drumul neted pe parcursul ultimelor luni.

Însă două au fost cele mai memorabile. Au lăsat o cicatrice imensă. O cicatrice imensă care m-a cuprins pe de-a-ntregul fiinţei mele. Iubire. Călătorie. Familie. Distracţie. Toate aceste sentimente mă învăluie. Mă droghează. Sunt prezentă într-o euforie continuă. Însă fericirea. Încă astept să bată la uşă. Pentru o zi mi-aş dori ca totul să fie perfect. Simplu. O zi fără griji.

1.Străzile viselor

Mă simt ca într-un vis continuu. Sunt înconjurată de vise. Şi visători. Visători care-mi şoptesc visele lor. M-am săturat să ascult vise peste vise. Sunt numai nişte poveşti. Care urlă de speranţă falsă. Visele plutesc pe un vânt nebun. Vânt nebun ce mă cuprinde până şi în ultimul nerv al corpului. Praful viselor se aşterne în atmosferă. Este ca un drog. Şi cu toţii am picat pradă euforiei sale. Suntem prizonierii propriilor vise. Singurul lucru pe care îl mai avem este speranţa. Speranţa care se ţine de mână cu prorpia noastră umbră. Îi simţim răsuflarea de gheaţă în ceafă. Ne cuprinde cu mâinile-i cristaline. Şi atunci când se crapă, este mângâiată cu grijă de vise. Visele o vindecă. Vindecâ oameni. Cu toţii trăim din vise. Ne hrănim cu ele. Fără vise nu am putea supravieţui în această lume. Şi lumea este un vis. Un vis fără sfârşit. Visele care nu au un sfârşit triumfător sunt aruncate la gunoi. Unele pot fi reciclate. Altele nu. Cele reciclabile zac într-un colţişor al umbrei. Şi la vremea potrivită îşi fac iar apariţia. Răsar din nou. Cu speranţa că de această dată să aibă un sfârşit diferit. Visele care pleacă fără vreun trofeu sunt aruncate în negura trecutului. Sunt bine ascunse acolo. Tot pline de speranţă. Dar speranţa că nu vor mai da vreodată roade. Se pierd în timp. Visele plutesc alături de stele. Strălucind.

Dar păzeşte-ti cu atenţie spatele. Căci şi coşmarurile sunt vise.

2.Răni însângerate

Am călătorit mult în ultima vreme. Am parcurs o parte mare şi importantă din drumul meu. O parte care m-a ajutat să-mi dau seama de foarte multe lucruri. Mi-am împodobit o ultimă parte din drumul de până acum. Am plantat seminţe de care am avut grija. Şi încă am. Au crescut. Însă încă se dezvoltă.

Prietenia. Este lucru atat de pur. Însă începutul este pătat. Şi devine pur numai dacă amândoi participă la purificarea lui. Şi când devine pur, nu va mai putea fi pătat de nimeni. Pentru că va fi atât de puternic, încât nimeni nu va îndrăzni să-l murdărească. Am cunoscut această prietenie. Acum câteva luni. Însă persoana căruia i-am daruit un lucru aşa de scump şi de rar o cunosc de ani. O iubesc. Mi-a fost alături şi la bine şi la greu. Şi sunt convinsă că nu va pleca. Prietenia dintre noi este un lucru care va exista chiar şi când noi vom rămâne doar în gândurile cunoştinţelor. Va dăinui veşnic. Eu si I. .

Şi iubirea. Cu trei luni în urmă am cunoscut-o. Sau cel puţin aşa am crezut. Era aşa de bun. Dulce. Glumeţ. Grijuliu. Credeam că este EL. Însă nu a durat mult şi acest vis frumos s-a transformat într-un coşmar. Totul s-a răcit între noi. A plouat mult timp prin gândurile mele până să îl alunge pe inamic din lumea mea. Într-un final s-a topit. Însă, uneori, îmi răsar amintiri. Şi fiori mă mănâncă de vie. Însă alarma realităţii sună şi mă trezeşte la raţiune.

3.Focurile inimii

Şi apăruseşi. Apăruseşi şi mă salvaseşi asemenea unui înger păzitor. Însa şi aceasta a fost o iluzie. Dar poate că e mai bine aşa. Poate că e mai bine să fim separaţi. Cât am încercat ca această scânteie să se transforme într-o flacără vie. Şi să agăţ o stea pe cer. O stea care să ne ţină aproape. Şi dacă ar fi fost să murim, ar fi murit o data cu noi. Însă n-a fost dat să continuăm. Abia de a fost o mică scânteie. Ce mai vorbim noi de focuri şi stele? Fiecare în alt loc. La locul lui. Aşa e mai bine. Aşa ne înţelegem perfect.