Un subiect despre care as putea vorbi și as putea scrie ore în șir.
Mică problemă a fost ca nu sunt prea experimentata în,, domeniul poeziilor,, , însă am dat tot ce am putut din mine și am ales sa scriu despre o bucățică din ce ne oferă și ce ne ia viața.
Viața - un monstru interior
Ai simțit vreodată că te îneci în durere?
Că ai un gol în suflet și că la orice te-ai gândi începi instant să plângi?
E dovada faptului că iubești sau că ai iubit
Iar toate stările tale se varsă, rând pe rând,
Prin șuvoiaiele de lacrimi ce cad din ochii tăi,
Scurgăndu- se pe obraji,
Dorindu- ți să fii lângă persoana iubită
Să nu mai fie nevoie sa plângi.
***
Nu mereu două suflete ce se iubesc
Vor putea fi una lângă cealaltă,
Și, uneori, asta urâm cel mai tare,
Că persoana iubită nu este în momentele pe care ni le dorim.
Rupem lucrurile din jurul nostru,
Le spargem, urlăm
Încercăm să ne exteriorizăm,
Căci ne- am interiorizat prea mult.
Și după un timp ne resemnăm.
Apoi, ușor...
Începem să ne obișnuim cu ideea
Nu ne mai interesează cât de frumoasă poate fi viața
Și ne dorim să nu fi știut vreodată ce e iubirea.
Asta este viața,
E un diavol ce te smulge de puteri
Ce te face să vrei să mori, să vrei să iubești, să experimentezi
Vrea să te simți în al nouălea cer...
Și o face... dar doar pentru o perioadă.
