Atunci când lumina moare

Turnul Eiffel

Il privești, tresarind la contactul degetelor, emanând din privire întrebarea a cărui răspuns provoacă o frica cunoscuta înăuntrul tau. Vântul neostoit, adus de catifelarea petaleleor prinse in cercuri de primăvara, porni un scartait emanat de unul dintre geamurile acelor clădiri ce nu scăpaseră de inexistenta milei demonului ce nu se știe cum a ajuns a domni peste oraș.

-Da...

Glasul furat pe jumătate in alta lume trezi înăuntrul ochilor tai o lumina calda ce il presa incet, forțându-l sa expună in forme concrete pe chip adevarul ce nu vrea sa il afli, dar tu ii poti străpunge cu privirea adâncul sufletului, acesta reflectându-se cu o atenție exclusiva in balta de sange ce își marea proporția in fiecare clipa in care soarele ardea inima oprită in cutia toracică ce aștepta ,,Sărutul" ce o va face din nou sa bată. Dar voi nu trăiți intr-o poveste cu ,,si au trait Fericiți pana la adânci bătrâneți" ce v-ar împiedica sa va stoarceți unul altuia mințile învelite in deziluzi oferite de imaginația creatoare dornica de finaluri fericite de care nu o sa aveți parte si sa va pictati in culori șterse un zâmbet peste lacrimile învelite in sentimente asemenea unui curcubeu.

-A fost doar o păcăleala ca sa te facă sa suferi... a vrut sa te slăbească, doar atat. Sunt aici si sunt in viața! Mereu voi fi aici! Nu a fost nimic real...

Ochii tai fura contopiți de privirea lui pătrunzătoare, doar puțin ezitata, parca fiindu-i teama sa nu fie prins in valurile albastre si sa fie tras la fund de acestea intr-o moarte sufocanta, fiind ucis de propria-i dragoste. Atingerea cerului cu iarba smaraldie de pe un câmp nemărginit fu urmată de o îmbrățișare calda, simțindu-i bătăile inimi accelerând, pulsând cu putere spre corpul tau fragil, fiindu-ti aproape teama ca o sa il rupă. Rănile sale se evaporat incet de parca ar fi băut din apa clară a unei fântâni vindecătoare, doar ca in acest caz sufletul tau era suprafața lipsită de cute, împachetat frumos in ambalajul de lumina. Iar, cu fiecare rana ce se metamorfoza intr-un semn mai deschis in comparație cu restul tenului, lacul acela seca.

-Stiu... stiu ca tu nu m-ai răni niciodată...

Odata ce cuvintele soptite incet, dar ferme, lipsite de îndoiala, intrară in contact cu auzul tau corpul iti tresari aproape inopservabil, strângând ochii cu putere, încercând a găsi o idee pentru a schimba acel subiect inconfortabil. Cerul se topea in nuanțele de albastru contopite in lumina asemeni graniței dintre ocean si cer a ochilari tai, dând drumul câtorva idei, unele mai lucide decât altele, eliberând-ți corpul din acele momente de tandrețe.

-Ce zici de o plimbare pe acoperisuri?

-Nu cred ca e o idee buna... Dacă afla ca suntem apropiați o sa fi in mare pericol. Poate alta data...

Oftezi incet, afirmând cu capul faptul ca înțelegi situația, dar liniștea acea te sufoca in continuare, rupând-o nu cu vorbe ci cu sorbitura cafelei de care aveai mare nevoie in acel moment. ,,Alta data"... sti prea bine ca acel alta data va veni doar după ce va fi oprită, dar atunci nu va mai exista o alta data. Il privești rugatoare, făcându-l sa simtă o vinovatie copilărească.

-Doar pana la Turnul Eiffel! Imi doresc sa vad si eu priveliștea orașului!...

Privești visătoare spre orizontul alcătuit din clădiri șubrede, daruindu-le o expresie de dezgust, apoi spre micile părți din natura distrusă de însuși oamenii, ea fiind doar o scuza jalnica, lasandu-l a se sufoca in așteptarea continuării.

-Nu o sa ne vadă nimeni! In plus, o sa te simti mai bine! 

Il vezi cum își da ochi peste cap, încercând a găsi o scuza plauzibila, dar singurul lucru care rupse tăcere de câteva secunde necesară gândiri unui răspuns potrivit, fu zgomotul emanat de paharul de cafea la zdrobire si de coșul de gunoi la contactul cu acesta.