Vânători de dragoste

1

"Și vreau să-ți spun că sunt bine, anii au trecut și iată-mă aici, în  același loc în care obișnuiam să ne petrecem orele vorbind, râzând și ținându-ne de mână pe sub masă, ca nu cumva lumea să ne împărtășească iubirea pe care o împărțeam. Și oare de ce mă aflu aici te întrebi. Nu pentru că mi-e dor de tine, nu așa de mult pe cât credeam ca îmi va fii când tu ai plecat, ci pur și simplu îmi place că localul ăsta încă ne păstrează amintirile pe care noi se pare ca nu am putut să le conservăm, să avem grijă de ele și poate să mai adăugăm câteva, ceea ce suna destul de promițător în momentul acela. Dar în loc să simt că ești lângă mine, știi ce simt? Că masa la care stăteam de obicei ne duce dorul, că te așteaptă să te întorci la mine, așa cum mi-ai promis. Și te întreb de ce oare nu ai făcut-o.Ce s-a întâmplat cu tot  ce tu obișnuiai să-mi spui, în timp ce mă sorbeai din ochii tăi... Ha, ochii tăi, atât de inocenți, de frumoși și sclipitori. Oare de ce a trebuit să ne despărțim așa?"

-Ești normală? vocea Elizei mă aduce înapoi la realitate, făcându-mă să-mi închid rapid laptop- ul , ca nu cumva să vadă ce gânduri îmi străbat mintea.

-Ăă, tu mă întrebi pe mine?Tu ești cea care dă buzna aici și mă sperie așa. În momentul ăsta aș putea să spun că mă urmărești, spun cu o voce iritată.

-Nu e de parcă nu pot intra într-un local, loc public?...Zic și eu. Mă rog, trecem peste. Ce scriai acolo?

Puteam să anticipez întrebarea, și răspunsul îmi stătea pe buze din clipa în care am intrat pe ușă. Eram pregătită. Pot spune că mi-am făcut scenariul de acasă, căci era imposibil să nu dau peste cineva cunoscut în orașul ăsta mic, unul dintre motivele ce m-au făcut să mă mut și să îl urăsc...

-Ah, nimic interesant, niște notițe pe care trebuie să le trimit în seara asta unui coleg.

-Ok, am înțeles, dar acum uită-te în ochii mei... Ți se pare că te cred? E cea mai neplauzibilă scuză pe care am auzit-o în viața mea, și pe bune, mai schimb-o, pe asta mi-ai zis-o și data trecută. Crede-mă, că pe cât de mult aș vrea să știu că te preocupă munca, nu e așa, doar te cunosc... Deci doresc să aud adevărul! spune calm în timp ce se așează în fața mea. Off doamne cât de bine mă cunoaște, și off doamne cât de prost pot să mint.

-Scriam niște scrisori, murmur eu, pironindu-mi ochii asupra scrijeliturii din scaunul Elizei.

-Pentru el, nu-i așa? De ce te mai chinui? Credeam că ai trecut peste faza "Scrisori tâmpite pe care oricum nu ți le trimit, dar de ce nu, hai să mă străduiesc totuși".

-Wow, cam lung titlul, nu crezi? Și ca să-ți răspund, am trecut peste, doar că m-am obișnuit să îmi limpezesc gândurile scriind, și nu, nu îi scriam lui... o altă minciună, care era totuși parțial adevărată. Scriu pentru mine, nu pentru el.

-Știi, m-am tot gândit... soarbe din cafeaua mea amară, pe care o urăște de altfel, dar e posibil să aibă nevoie de puțin curaj ca să-mi spună ce dorește. Nu ai vrea să te muți înapoi în oraș? Ai fost plecată prea  mult timp, și sincer, viața e cam plictisitoare fără tine pe aici. De ce mai stai oricum acolo, nu e ca și cum s-ar întoarce vreod... Aaa, las-o așa, nu ar fi trebuit să spun asta oricum.

-E în regulă, numai că tot încerc să te fac să înțelegi că am trecut peste. Stau în Brașov doar pentru că m-am obișnuit acolo, plus că facultatea nu îmi prea permite să locuiesc unde vreau. Și încetează să crezi că sufăr. Nu sufăr, chiar am ieșit cu câțiva tipi în ultimul an. E totul perfect în viața mea.

-Atunci de ce te-ai întors aici? Sincer nu credeam că o să te mai văd niciodată după incidentul ăla..

-Mi-a fost dor de ai mei, de voi, presupușii mei prieteni care mă susțin în tot ceea ce vreau să fac și de locul ăsta unde pot să-mi beau cafeaua liniștită, de obicei, când nu vine o nebună ca tine să-mi sară în cap.

-Ei, știi că te iubesc. Măcar ai fi putut să dai un telefon. Doar nu te așteptai ca tu să fii aici și eu să nu aflu.

-Spre apărarea mea, aveam de gând să te sun, dar de abia am ajuns și prima mea oprire a fost aici, mai ales că sunt obosită și nu am vrut să mă vezi așa.

-Ha, termină cu prostiile. Hai să plecăm de aici. Te aștept afară, nu întârzia.

-Sigur, îi spun , oferindu-i un pupic. Hei Eliza..

-Da, se întoarce panicată, privindu-mă de parcă aș fi putut să dispar secunda următoare.

-Mi-a fost dor de tine, să știi.

-Și mie, soro!

Se îndepărtează rapid, ceea ce îmi dă ocazia să-mi deschid laptop-ul, să salvez scrisoarea și să-l închid repede, înainte ca cineva să tragă cu ochiul la ce scriam. Mi-am strâns lucrurile și am plecat, aruncând o ultimă privire localului, oamenilor și locului nostru... Aș putea să mai zăbovesc puțin pe aici, și deodată, gândul de a îmi petrece toată vacanța aici nu mai sună atât de rău...