Vânători de dragoste

2

,, M-ai întrebat de ce nu te privesc în ochi, iar eu mi-am acoperit repede obrajii roșiatici ca nu cumva să observi cât de repede mă emoționează fiecare cuvânt pe care mi-l adresezi. Nu mi-am dat voie să îți arăt cu adevărat ce simt decât în momentul în care am știut sigur că vrei să aflii acest lucru, să te implici în viața mea fără ca eu să te presez. Ei bine, nu am avut prilejul să îți răspund elaborat de ce nu te privesc direct, în principal pentru că nu mi-ai piermis, căci tu ai schimbat repede subiectul, de teamă ca răspunsul meu să nu te jeneze. Mă întreb uneori de ce nu m-ai lăsat să îți mărturisesc că ochii tăi de un căprui intens mă făceau să mă pierd, simțind că mă privești doar pe mine, că am devenit universul tău, iar eu sunt singura care poate să îți schimbe destinul. Ce ai fi răspuns oare? Probabil că ai fi tăcut așa cum obișnuiai să faci când îți displăcea conversația sau nu te avantaja, iar eu aș fi așteptat confuză, privindu-te pe ascuns, crezând că tocmai ce am spus  te-a deranjat. Dar între timp am conștientizat că îți era de fapt  frică să accepți că te pot schimba în bine, te-aș fi putut ajuta să devii versiunea mai bună a ta, dorindu-mi cu ardoare să clădim un viitor împreună. Dar tu nu ai crezut...de ce?"

Am uitat de ce îmi plăcea în special acest local. Nu pentru faptul că acolo ne-am ținut de mână prima oară, căci timpul a trecut iar lucrurile s-au schimbat. Cred că ceea ce m-a făcut sa îl vizitez din ce în ce mai des a fost atmosfera de liniște, unde nu te simți niciodată singur, iar mirosul de cafea te învăluie precum o perdea. Mă simt în siguranță aici, chiar dacă masa noastră încă mai poartă semnele că ,,noi" am existat cu adevărat, inițialele noastre fiind încrustate pe marginea din lemn negru, roase de timp. 

Am ieșit contemplând trecutul, ceea ce fac mereu când îmi amintesc cât de liberă mă simțeam atunci, chiar dacă au trecut doar doi ani. Doi ani de când el a apărut, dar a și plecat din viața mea, doi ani de când m-am devenit altă persoană, care percepe lucrurile într-un mod diferit, puțin mai sumbru.

Eliza se afla în întunericul parcării din spate, ușor rezemată de mașina mea, fumând o țigară subțire. Foarte ciudat, căci ea nu suporta ideea de fumat, deși nu judeca niciodată persoanele după acest viciu. Eliza vede mereu binele din oameni, nu poate să îi urască nici pe cei ce în trecut i-au făcut rău. Spunea adesea că iubirea și compasiunea combat răutatea, și încep să cred că este adevărat.

-Nu știam că fumezi, spun apropiindu-mă și rezemându-mă alături de ea, simțind cum fumul îmi năvălește în nări.

-Da, nu e ceva cu care mă mândresc, dar pot să trăiesc cu asta. Deci, își aruncă țigara și o strivește sub tocul botinelor ei negre, următoarea destinație este...?

-Vreau doar să ajung acasă și să mă odihnesc. Sunt frântă și simt că dacă nu o să adorm în următoarea oră, am să mă prăbușesc oriunde aș fi.

-Daa... legat de asta, nu cred că ar trebui să fiu eu prima persoană care îți spune, dar cum tu nu ai prea mai vorbit cu ai tăi, sunt nevoită. Apartamentul tău a fost vândut, murmură mai mult pentru sine.

-Cum? Glumești, nu-i așa? Nu e posibil, doar m-ar fi anunțat!

-Credeam că au făcut-o. L-au vândut acum jumătate de an, unui tip, care nici măcar nu s-a sinchisit să se instaleze în el. A dat o grămadă de bani parcă doar să îl țină degeaba. Oricum, poți sta la mine. Momentan locuiesc singură, iar drumul până la ai tăi ți-ar lua destul de mult, iar tu draga mea, nu ai rezista atât. Ai nevoie de somn.

-Da, ai dreptate. Mă simt totuși ca o străină în orașul în care am copilărit. E de parcă aș fi venit prima oară aici și nu am un loc unde să înnoptez, spun pe un ton iritat, abia abținându-mă să nu pun mâna pe telefon, să îmi sun părinții și să fac un mare scandal, pe care următoare zi l-aș regreta cel mai probabil.

*

După o jumătate de oră de condus, am ajuns în sfârșit la apartamentul Elizei. E un loc destul de mare, având trei camere, bine amenajat și foarte curat, căci ea nu suportă nici măcar un fir de praf în apropierea ei. Am simțit că îi invadez puțin spațiul din moment ce nu știa că mă voi întoarce și nu voi avea unde să dorm, dar Eliza e mereu pregătită de orice și, de asemenea, îi place să mă ajute, în special pentru că sunt una dintre cele mai apropiate persoane ale ei.

Îmi oferă dormitorul ei, presupunând că poate mă voi simți mai confortabil să dorm într-o cameră pe care o cunosc deja până în cel mai mic colț. Eram frântă, așa că m-am scufundat în cearceafurile calde și moi, fiind dispusă să dorm o zi întreagă ca să îmi refac energia și să am o ceartă destul de aprigă cu ai mei. E adevărat că ei mi-au cumpărat apartamentul, dar nu aveau niciun drept să îl vândă fără să discute cu mine prima oară, sau fără să îmi spună. Aș fi venit și mi-aș fi luat lucrurile măcar, dar acum trebuie să dau ochii cu ei ca să le recuperez.