Karl

CAPITOLUL I

Îmi amintesc clar,de parcă a fost ieri,vara anului 1978!Era o vara foarte călduroasă așa cum de multă vreme nu mai fusese în zona noastră.

În ziua de 17 iunie, l-am găsit!Era doar un biet pui de cățel din rasă ciobănesc german,abandonat și lăsat să moară la marginea unei străzi pe care nu trecea aproape nimeni.Îi era sete,și scheuna parcă înduioșător.

Mi s-a făcut milă de el, așa că l-am luat acasă ,însă fără să știu că într-o bună zi vom ajunge să fim cei mai buni prieteni.

Trebuie menționat faptul că pe vremea aceea oameni nu erau așa deschiși la a adopta animale așa că reacția mamei mele nu a fost una surprinzătoare atunci când am ajuns acasă cu acel cățel,a cărui viață depindea doar de îndrăzneala mea de a-i ține piept mamei:

-S-o mănânce frigu de javră!Lipsa aveam eu și de asta!De parcă nu am destule pe cap!

Bineînțeles ,tată mi-a luat apărarea ,de cele mai multe ori fiind cel care mă proteja de gură aprigă a mamei mele.

În primele săptămâni simțeam un sentiment de bucurie,și parcă abia aștepta să flămânzească cățelul că să îl mai pot hrăni cu lapte pe care îl luăm pe ascuns din gospodărie.Timpul a trecut,și în două luni era o frumusețe de catelEra doar o ființă gingașă ,care reușea prin simplă-i existența să mă facă să adorm cu zâmbetul pe buze,dar și să aștept cu nerăbdare zorii zilei!Parcă aveam motive întemeiate să trăiesc.Simțeam cum pământul îmi zburdă de sub picioare când mă apropiam de locul în care îl țineam.Nu îi puteam oferi condițîi extraordinare,însă câinii au un suflet pur ,un suflet curat pe care îl intuiam din ochii iubitori,mari și umezi care priveau cu dragoste înspre mine.Când mă apropiam de el își legăna codiță elegant,lucru care mă făcea să explodez de bucurie pe interior.

Nu trecu mult timp și Cățelul începuse să se țină de mine și să mă urmeze în tot locul.Îți era mai mare dragul să îl privești.Într-o zi,plimbându-mă pe stradă ,mă întâlnesc cu doi colegi de clasa care întotdeauna voiau să arate că sunt mai buni decât mine.

-Al cui e câinele?mă întreabă Vasile,unul din colegi.

-E al meu!

Simțeam cum mă umple mândria ,motiv pentru care am început să devin țanțoș și să mă consider cu ceva mai important decât ei.

-I-ai dat nume?

Deoarece eram deja entuziasmat voiam să par un intelectual așa că am răspuns fără să ezit:

-Da.Îl cheamă Karl!

Știam acest nume dintr-o revista,însă mi se părea ceva genial!Însă numele i-a rămas Karl.Nume pe care l-a primit fără o semnificație anume.Bineînțeles ,pe atunci nu aveam de unde să știu că numele acesta va însemna foarte mult pentru mine.

La câteva săptămâni după această întâmplare a avut loc un incident interesant.Mama avea în gospodărie câteva găini.Acum Karl era câine ,așa că ce făcu?Cumva a reușit să între la găini și a început o cursa pe viață și pe moarte!Atât i-a trebuit mamei.Îmi amintesc cum l- a apucat de blană deasă și l-a aruncat peste garduletul de aproximativ un metru.După câteva momente în care s-a scheunat,a privit parcă înduioșător la mine,însă a lăsat capul în pământ când a înțeles că nu îl sprijineam.A înțeles că era vina lui așa că în ziua aceea s-a ascuns și nu a mai dat ochii cu mine!

Nu uit nici când a descoperit că nu poți lua pur și simplu haine de pe gardul vecinilor.Era tanti Lenuța,o femeie serioasă și impunătoarea cea pe care năzdrăvanul o pagubise.Era vorba despre o rochie pestriță pe care Karl o luase de pe gard și o murdarise.Tanti Lenuța l-a prins și în timp ce venea să îi povestească mamei minunată întâmplare țipă la bietul vinovat.Desigur,mama a vrut să îl lovească,însă am intervenit și cu greu am reușit să scăpăm amândoi de mâna grea și aaspra a mamei.De dată această eram parcă mândru de câinele meu.Era un năzdrăvan cum altul nu era!