Creatio ex nihilo

Omnia vincit amor

     Iubirea învinge orice.

          Refuză să se lase cucerit de acel gând paranoic ce putea să-i spulbere și ultima speranță. Mirosul ei dulce îi persista-n amintirea ultimei întâlniri de fiecare dată când inspira. Dorința arzătoare a inimii de a crede că ea îi este promisă era pusă sub semnul îndoielii. Voința sa de a nu a-i atinge corpul firav în modurile perverse gândite de el, ezitarea sa, de frica de a nu se îndrăgosti. Ochii ei îi zâmbeau lui, numai lui, jocul limbii ei peste buzele-i cărnoase ce tremurau de parcă mârâia. Deja îngenunchiat iubirii, cu o floare albastră, aceasta o pătează cu sângele ei, mușcându-și buzele de plăcere. Mângâie, dezmiardă... Sacrificiu făcut de ea pentru a transforma urma de îndoială în trandafir roșu. Sărută buzele rănite din pasiune. 

           Singura rază de soare se odihnește acum pe tine. Cerul prevestește ploaie, furtună, vreme rea, dar pe tine te ocrotesc și luna și stelele. Pe-o bancă din parc, aceeași banca plină de amintiri, se-așează o frunză verde căzută devreme de timp. Bătaia vântului zboară frunza iute și ascuțit înspre noi orizonturi, iar tu te așezi. Florile îți zâmbesc, tu nu le zâmbești lor. Ești trist, ești îngândurat. Ai sacrifica și ultima dorință pentru a face parte din natură, pentru a te regăsi. Într-un loc te vei regăsi, cândva, ca și frunza tânără ce și-a început drumul cât încă era verde. Natura îți mângâie obrazul și îți șterge lacrimile fricii, acum ai iubirea pământ, inima-n mormânt. Ocrotește, speră, iubește în continuare. Odată cu acestea, natura te va felicita si îți va reda vitalitatea, luminozitatea, speranța. Ceea ce ne ține în viață este...iubirea.

     Omnia vincit amor.