Cerul e senin, iar luna pare mai mare ca niciodată. Paradoxal, afară este întuneric, iar eu mă chinui să văd pe unde calc, deși știu străduțele acestui loc ca propria palmă. E trecut de ora 23, iar dacă voi fi prinsă de Gardă o voi încurca. Nu este prima dată când încalc regula lor stupidă, dar nu vreau să-mi fie luată rația de mâncare care oricum e puțină.
Trebuie să merg în celalalt capăt al orașului lângă barul lui Iann pentru a lua un pachet pentru Katia. Katia este un fel de vraci care spune cuvinte pe care nu le înțeleg , de câte ori are timp stă până târziu cu ochii în cărți despre puterea plantelor, poțiuni sau unguenturi. Mereu mă trimite să îi aduc ce are nevoie, iar după incidentul cu albinele am jurat că n-o mai ajut. Știi ce nașpa e să nu-ți simți niciun gust o săptămână? Toată mâncarea avea același gust.
Acum însă mă duc pentru că e târziu și nu-mi place idea de a o lăsa pe sora mea mai mică să hoinărească de una singură pe străzi noaptea. Am ajuns aproape de bar, în jur nu se aude decât o pisică care cotrobăie prin gunoi. Katia a zis că va fi în fața ușii de la bar cineva care îmi va înmâna un pachet cu plante. Apăs pe clanță și împing ușa, exact cum mă așteptam, e încuiat. Mă întorc, iar în spatele meu apare din neant o femeie mai secundă decât mine, trecută de cincizeci de ani, trasă la față cu părul prins într-o coadă împletită.
-Katia? îmi șoptește.
-Nu, eu sunt Esther, sora ei. M-a trimis pe mine pentru...
Nu apuc să termin ce am de zis că femeia mă trage într-o latură întunecată a barului și îmi pune mâna la gură. Fac liniște, iar în jur se aud voci, dar par prea departe pentru a ne fi putut văzut. Închid ochii și expir. Îi deschid, iar în mâini țin deja pachetul. Mă uit în jur după ea, dar nimic,parcă a intrat în pământ.
Țin pachetul în brațe și plec spre casă. Ochii deja mi s-au obișnuit cu întunericul, astfel pot vedea mai bine ceea ce mă înconjoară. Noaptea orașul pare pustiu, clădirile parcă acum vor să se dărâme. De ani de zile nu s-a mai construit nimic în acest loc, oamenii muncesc șase zile pe săptămână la fabrica orasului pentru a produce pentru alții. Noi nu ne alegem decât cu o zi în plus de viață și ceea ce mai putem fura de acolo. Dau colțul străzii și mă opresc. În fața mea sunt doi gardieni care mă fixează cu privirea și încep să se apropie spre mine. Instinctul îmi spune să fug și nu mă gândesc de două ori ca să o fac.
Încerc să nu mă opresc din alergat, dar vocile din spatele meu nu-mi dau motive să o fac. Strâng în brate pachetul ca și cum ar fi cel mai sfânt lucru pe care îl am. Broboade de transpirație îmi curg de pe frunte până pe gât , alerg spre o străduță întunecată unde se chinuie un felinar să pâlpâie cu speranța că aici nu voi fi găsită. După o sută de metri străduța se înfundă. Încerc să sar zidul de cărămidă pe jumătate distrus din fața mea. Scot cureaua de la pantaloni și îmi prind pachetul ca să nu-l scap. Îmi bag piciorul într-o gaură unde fusese o cărămidă, iar cu mâinile mă prind de capătul zidului încercând să mă ridic și să-l sar. Forța din mâinile mele slabe nu mă ajută, dar teama mă împinge să pot. Îmi pun un picior pe zid urmând să-l pun și pe celalalt. O mână mă cuprinde de gleznă și mă trântește de pământ. Fac imediat contact cu pământul umed, iar căldura care îmi cuprinde spatele îmi spune că e posibil să-mi fi rupt o coastă sau chiar mai multe. O mână îmi smulge pachetul. Îl puc cu ambele mâini de gleznă pe cel care l-a luat, iar în acel moment simt o lovitură în stomac. Mă ghemuiesc încercând să estompez durerea care îmi cuprinde abdomenul. Ridic privirea, iar lumina felinarului mă ajută să-l văd. E un un tip înalt, solid, uniforma neagră i se strânge pe brate ceea ce îi evidențiază mușchii, pe brațul drept are o semilună și o mască care îi acoperă chipul de la nas în jos. Mă fixează cu privirea, iar în ochii lui citesc furie amestecată cu dispreț. Face un pas mai aproape și se apleacă spre mine. Mă fixează cu privirea și începe să mă analizeze din cap până în picioare. În mâna dreaptă ține pachetul și vreau să-l recuperez. Întind o mână spre el, dar mi-o prinde într-o strânsoarea ca o menghină. Oricât de tare îmi strâng ochii, lacrimile își fac loc printre pleoapele mele. Slăbește puțin strânsoarea și mă trage spre el. Nările îmi sunt invadate de un amestec transpirație și mentol. Se apropie de urechea mea de parcă ar vrea să-mi transmită ceva, dar ezită. În următoarea secundă se ridică și pleacă, luând pachetul cu el.
