Julia

Prolog

-Julia, a venit cineva să te vadă! Vrei să vii cu mine? doamna mică de statură, slabă și drăguță i se adresează micuței fete.

-Sigur, doamnă! îi răspunde aceasta politicos, dar o macină ceva pe dinăuntru.

Fetița blondă, cu ochii ciocolatii și o rochiță roz, murdară din cauza faptului că a purtat-o de prea multe ori fără să fie spălată, își ia ursulețul și se duce cu pași mici spre doamnă.

Merg pe un coridor lung străin fetei și se opresc în fața unei uși foarte mari, din lemn scump. Fata a presupus că aici este biroul directoarei. Pentru cei 5 ani a-i săi, Julia Petrov era un copil foarte inteligent și iute la minte.

-Bună ziua! salută politicos atunci când vede două persoane, destul de tinere și îmbrăcate elegant și scump.

-Ea este fetița pe care ați cerut să o vedeți! spune directoarea celor doi oameni.

-Da, este foarte frumoasă. Bună, Julia! Eu sunt Kate și el este soțul meu, Andrew. Suntem aici pentru că vrem să te luăm la noi! spune Kate, în timp ce se lasă pe genunchi, pentru a fi la aceeași statură cu a fetiței.

-Pe mine? Pe mine vreți să mă luați la dumneavoastră?

-Da, Julia! intervine și Andrew, cu un zâmbet cald pe buze, dar care i se părea straniu fetiței.

Se uită confuză la cei trei adulți din cameră. De ce ar vrea să o ia tocmai pe ea, din tot centrul. Sunt copii mult mai drăguți și mai dornici să plece decât ea. Dar nu este decizia ei dacă rămâne sau nu. Îi plăcea centrul. Îi plăcea cel mai mult grădina din spatele acestuia, unde se furișa seara, împreună cu ursul ei, și se dădea pe leagănul dintre flori. Paznicul o vedea mereu, dar o lăsa să plece. Asta era evadarea ei pe o zi.

-Atunci, presupun că ar trebui să îmi iau ursul și să plecăm?

Cei doi noi părinți încep să râdă, iar doamnei Williams îi apar câteva lacrimi în colțul ochilor. Cei doi au încercat foarte mult timp să facă un copil, dar nu au reușit, așa că s-au decis să adopte unul. Voiau o fetiță. Acesta a fost visul lor, încă de la terminarea liceului. Să aibă o fetiță frumoasă și sănătoasă.

În câteva ore era gata să plece alături de noua sa familie. Nu prea avea haine pe care le putea lua. Avea acea rochiță roz și câteva salopete decolorate. Tot ce putea lua era ursul ei care i s-a lăsat la naștere și cartea sa preferată, din care paznicul centrului îi mai citea seara. Îi era greu să se despartă de domnul Stefan. Era singurul ei prieten.

După ce își pune ghiozdanul în spate, fetița s-a dus fix la ușa de la intrare, unde era domnul Stefan. I-a fost ca un tată în toți acești ani. Stefan era un domn de 40 de ani, înalt și slab, și părea mult mai bătrân decât era. O iubea de Julia. Nici el nu a putut avea copii. Soția lui detesta copii, dar o iubea și a acceptat acest lucru. De accea s-a atașat de mica ființă.

-Bătrâne, eu plec! spune fetița cu lacrimi în ochi.

-Știi că nu se poate, scumpo. Încă nu este seară. Te vor vedea pe camere dacă te duci acum în grădină!

-Nu, nu înțelegi. Doi oameni au venit să mă ia acasă la ei. Au spus că vor să fiu fetița lor sau așa ceva!

-Nu, Julia, nu plânge! îi șterge acesta lacrimile trist. Promit că te voi vizita, sau voi încerca să te sun mereu. Dacă pleci să nu mă uiți și să îmi promiți că îți vei vizita bătrânul când vei fi mare. Acum, îți voi da un bilet cu numărul meu de telefon și adresa mea. Nu cred că le voi schimba. Să le ascunzi foarte bine, da?

-Bine, bătrâne. Să ai grijă de tine!

Se îmbrățișează cu lacrimi în ochi, apoi fetița pornește spre biroul directoarei, nu înainte de a-i arunca o ultimă privire lui Stefan. Îi va lipsi foarte mult.