Fallen | H.S

1. Aripi despicate

După 10 ani

Corpul îi devenea din ce în ce mai ușor, aproape la fel ca o pană ce se lasă condusă de adierea vântului. Mâinile îi atârnau blege pe lângă corp, și picioarele nu și le mai simțea deloc. Spatele îi era complet lipit de scoarța groasă a copacului, iar peste ea un alt corp se năvălea, căutându-i cu disperare toate părțile corpului inocent. Nu era doar inconștientă de ceea ce se întâmpla, ci și incapabilă să mai simtă ceva, darmite să mai reacționeze într-un fel. Nici dacă voia, corpul nu îi permitea.

Singurele mișcări ce mai dădeau un semn că fata nu este moartă erau mișcările rotative ale capului, care nici el nu se ținea stabil pe umeri.

— Kian...

Este tot ce a putut rosti printre buzele ei uscate, care cerșeau cu disperare nevoia de a se hidrata. Bărbatul îi ignoră cu indignare glasul scăzut, și continuă să îi exploreze corpul fetei în cel mai jegos mod posibil. Deși îi era imposibil să se apare cumva fizic, mintea încă îi funcționa, și tot ce a reușit să facă a fost să își plaseze palma mică pe abdomenul său tare ca piatra și să încerce să îl împingă, dar realizase că era complet neajutorată în fața lui, era în zadar încercarea asta de a se opune.

Dacă ar fi fost în stare, ar fi țipat după ajutor cu toată puterea, dar glasul îi era mai mort ca a unei păsărele rămase fără glas. Nu voia asta, și nu știa cum putea să se scoată din situația asta. Nu voia, dar mintea ei își forma scenarii mizerabile cu ce avea să se întâmple, lucru de care era realistă, pentru că în momentul acela și un bebeluș avea o forță mai rigidă ca a ei.

Nu simțea nimic, voia doar să scape din ghearele prădătorului, și să fugă cât de departe o țineau picioarele.

— Te rog, oprește-te. Șoptește, vocea sa fiind aproape inexistentă.

O lacrimă indurerată îi se prelinge de obraz, și glasul ei se făcuse din nou auzit când mâna animalică ajunsese în dreptul fermoarului de la blugii pe care îi purta. A suspinat în agonie, și teamă.

Dintr-o dată simțise cum toată greața interioară îi dispăruse, moment în care a realizat că mainile murdare nu îi mai circulau pe corp, și toată energia aia negativă dispăruse. A auzit voci dure, momente de țipete, și agitație, dar ea a rămas acolo, la fel de neajutorată ca până acum, și au urmat ca șuvoaie de lacrimi să îi invadeze chipul îndurerat.

— Esti un gunoi.

A auzit printre suspinele ei, și ochii explorau cu greutate ce se întâmplă de fapt în fața ei. Nu putea să distingă clar vocea ce suna ca un ecou în capul ei, dar se simțea în siguranță.

~~

Prima dată și-a mișcat ușor degetele mâinii drepți, mișcare urmată de un geamăt înfundat, plin de durere ce provenea din toți mușchii corpului ei. Își freacă capul de perna moale și mai mormăie de câteva ori înainte să poată să își deschidă ochii, cwre fac direct contact cu pereții verzui a camerei ei. Îi închide imediat la loc, strângându-i puternic, realizând că imediat ce va părăsi camera se va lovi de un Iad mult mai amar ca cel din viața ei de zi cu zi.

Un oftat viguros îi părăsesc buzele, iar una dintre mâini se așterne imediat pe frunte, masând-o, chiar dacă capul era singurul element din tot corpul din cauza căruia nu simțea vreun fel de disconfort.

Își împinge corpul leneș până la marginea patului, unde se cuprinde cu ambele mâini de marginea acestuia, strângând cu putere; lacrimile începură deja să îi se prelingă de obrajii reci, iar privirea era fixată spre picioarele goale, ce și ele se simțeau la fel de reci ca obrajii, corpul, și sufletu ei.