Paralizată de la brâu în jos

2. Prima zi

                       Există speranță

      Oare ce s-ar întâmpla dacă cineva i-ar zdrobii picioarele? Ar simții ceva sau doar s-ar uita la ele fără să aibă vreo reacție? Astea sunt întrebările care o macină pe Anna în momentul în care își deschide ochii. Este prima zi din noua sa viață, o fată de doar 23 de ani, care avea tot viitorul în față, este anul doi la facultatea de sport și educație fizică din Brooklyn. Dar acum nu mai este nimic, cum ar putea să mai devină profesoară de sport dacă nu mai este în stare nici măcar să meargă până la baie de una singură.Nu, viața sa este distrusă, la fel ca și corpul ei.

      Acum stă singură în salon cu privirea pierdută în albul murdar al tavanului de spital și în același miros care-i înțepa nările la fiecare inspirație. Totuși mâinile poate să și le folosească, însă încă o mai ustură, așa că preferă să le lase inerte pe lângă corp. Ce ar putea să facă de acum încolo? Cine ar accepta o persoană invalidă să lucreze? Dar mai important, ce ar putea să muncească o persoană care nu mai are control asupra propriului corp. Poate croitoreasă? Nu, sigur nu. Anna nu a suportat niciodată să coase, mai ales atunci când trebuia să treacă ața prin urechile acului, nu a reușit niciodată să facă asta fără să se împungă de cel puțin două ori.

      Traducător? Nu, nu i-a plăcut niciodată această meserie. De ce? Pur și simplu, în primul an de facultate s-a decis să stea la internat, unde a cunoscut-o pe Amy, care era în anul doi la psihologie. Acesta avea o situație financiară precară, însă în timpul liber se ocupa și de traduceri, spaniolă engleză și franceză engleză. Știa asta pentru că o ajute să pe pună la punct cu toate conjugările. Dar se plângea de fiecare dată că nu câștiga prea mult.

      Salonul este umplut doar de sunetul aproape silențios al respirație sale. A rugat-o pe sora sa să meargă acasă ieri pe la ora 22:30, nu avea niciun rost să o țină după ea, în plus, Lizy nu era genul de persoană care să cadă ușor psihic, dar acum era pur și simplu distrusă. Deși Anna îi explicase – sau mai bine zis o mințise –, că cea care o sunase era de fapt o colegă de la facultate și că ea o fi sunat după.

      — Cum te simți, draga mea? pe ușă intră aceeași asistentă de ieri, care îl însoțise pe doctorul Fred, da, acum îi știa numele.

      — Nu prea știu ce să zic, cum se simt persoanele care acum două zile alergau în fiecare dimineață, iar acum sunt dependente de un scaun cu rotile?

      Femeia oftează și îi duce lângă pat tăblița metalică pe care îi erau așezate medicamentele pe un șervețel alb alături de o sticlă cu apă. Nu are mare lucru de luat, este unul de culoarea albă care, după cum presupune ea e un calmant, iar despre celelalte două – una roșie una gri – nu este sigură la ce ar putea să o ajute, dar nici nu se încumetă să întrebe, nu îi mai pasă.

      — Nu trebuie să fii așa, Anna corect? întrebă femei, iar Anna clătină din cap. Eu sunt Nina, apropo, spune și întinde mâna spre ea. Să știi că mâna nu îți este paralizată, deci poți să dai mâna cu mine, spune și zâmbește larg.

      Nina este o femeie la 38 de ani, care poate să spună că le-a văzut pe toate, de-a lungul carierei de asistentă a avut parte de oameni mutilați de animale, implicați în accidente rutiere, alții cu membre zdrobite, pacienții care mureau de multe ori pe masa de operație sau după câteva ore după ce ieșiseră din operație. Da, cazul Annei nu este unul tocmai fericit, dar ea de când a pășit pe ușile acestui spital – în care a profesat de când a terminat facultatea –, are o vorbă: Se putea și mai rău. Iar în acest context, chiar se putea, dacă Anna ar sta să contempleze la tot ce s-ar fi putut întâmpla. Dacă nu ar fi apucat să vadă grupul de copii și ar fi trecut peste ei? Dacă în loc de copacul pe care îl lovise putea să fie o altă mașină în care să fie o femeie care își lasă copilașul la școală? Dacă bradul acela ar fi căzut pe vreun trecători? Și încă un lucru important, dacă nu supraviețuia?