Sânge cu gust de război

II. Căderea în abis

Alerga neîncetat fără ai păsa de crengile care încercau să o agațe de brațe și picioare, dorind să o atragă în abis. Simțea cum sângele i se zbuciuma în vene. Era supărată, nervoasă și epuizată. Iar ochii începeau să-i sclipească în lumina puternică a soarelui. Avea nevoie să scape de toate aceste sentimente, avea nevoie să se elibereze de greutățile care i se apăsau pe suflet. Voia să discute cu cineva despre tot. Despre faptul că a gustat din sângele țăranilor și a căzut într-un neant fără sfârșit, care o face să vrea să vadă cascade de sânge și turnuri clădite din osăminte. Dar și despre fratele ei.

Nu-și putea controla dorințele, iar încetul cu încetul acestea au început să o manipuleze pe ea.

Își verifică teaca sabiei. Voia să se asigure că arma are la locul la locul cuvenit. Acum, era sigură că era la un pas de a mai curma viața unui om, dar deja nu îi mai păsa. Făcuse sute și mii de păcate, încă unul nu avea să o scape de infernul în care avea să ajungă; în interiorul ei deja se afla infernul.

Se opri brusc. Aruncă o privire în jur și zâmbi mulțumită. Putea auzi cum un topor lovea neîntrerupt în tulpina unui copac. Asta era — victima ei. Sunetul de auzea din nord, trebuia să meargă mai adânc în pădure. Începu să se miște cu pași mari, însă aceștia păreau atât de scurți, atât de puțin timp mai era până mâinile sale aveau să să scalde în sânge cald și atât de tare voia să vadă coloana despicată a cuiva. Ah, acea dorință nebună.

Astăzi avea să danseze pe trupul lui. Avea să-i spune unui cadavru tot ce avea pe suflet și tot ce nu îi dădea pace să-și trăiască viața la fel ca o fată obișnuită. Despre ceea ce o făcuse un monstru; un monstru care zi de si mușcă din carnea păcatului.

          Fiecare lovitură de a lui era ca o vibrație pe care o simțea până în adâncul oaselor.

          Și îl văzu. În haine simple, rupte în câteva locuri și cu fruntea strălucindu-i din cauza transpirației. Îl urmărea din depărtare, aștepta ca acesta să se întoarcă sau să se aplece ca să poată sa-l atace din spate. Însă acesta îi simți prezența, începu să se uite din ce în ce mai des prin părți.  Se spune că creierul uman detectează când cineva îl privește insistent, trebuia să termine cât mai repede.

Mai repede ca vântul aceasta alergă în spatele unui copac mai apropiat de victimă. Acesta auzi doar sunetul frunzelor. Îi aruncă o scurtă privire, continua să taie copacul. Făcu doi pași și ajunse în spatele unui alt copac, cu fiecare pas era tot mai aproape de spatele lui. Știa că să ataci pe cineva din spate este ceva ce fac lașii, da, era o lașa, nu putea să-și privească în ochi victimele. Le simțea durerea și teroarea simțită, însă în acele momente, ea trăia cel mai frumos haos.

Copacul căzu la pământ, iar atunci când bărbatul cu barbă roșie s-a întors cu spatele spre ea, continuând să despice trunchiul acestuia, acționă. Își scoase sabia din teacă și alergă mai repede ca niciodată spre el. Îi aplică o lovitură și îl putu auzi cum scâncește, îi rupse o bucată de cămașă, lăsând la iveală o tăietură, care îi parcurgea jumătate din spate. Dorea să-i mai aplice o lovitură, una care să nu-l omoare definitiv, îi plăcea să-i audă strigând; asta era ciudat la ea, îi plăcea să-i audă țipând, însă nu ura când o priveau în ochi.

Bărbatul se întoarse cu fața la ea și surprindere i se putea citi pe chip. Nu o cunoștea, însă avea să o știe de acum înainte ca fiind cea care ea adus sfârșitul. Vru să spună ceva, însă atunci își primi a doua lovitură; mereu erau nevoie de trei lovituri pentru ai ucide. Roșcatul simțea cum sângele i se scurge pe picior, iar înainte ca jocul să se termină acesta își apucă toporul, încercând să se țină de ultimul fir de păr. O lovi în picior, la fel cum făcuse și ea, fata cu părul alb a urlat. Nu se putea sta de jos, sprijinindu-se de copac a încercat să se ridice, era pe punctul de a mai primi o lovitură însă o pară cu toporul.