A trecut o zi de când nu te-am mai șimțit aproape de mine. Prezența ta misterioasă m-a făcut să ador fiecare mișcare de-a ta pe care n-am ințeles-o.
Acum sunt la stația Timpuri Noi, metroul e gol, gol de sentimente, sunt oameni dar sunt vagi, sunt triști. In fața mea un domn in vârstă cu privirea incruntată, se uită in telefon un pic mirat parcă scârbit de ceea ce a văzut. Lângă el, alt om mai zâmbăreț , fascinat de mesajele pe care le citește, probabil a primit vreo poză cu soția lui, are un zâmbet satisfăcător. Lângă mine pe bancă, stă o fată in vârstă cam de 30 de ani, bosumflată ca și cum a avut o zi grea la muncă. Avea mâinile încruțișate și picioarele lipite,drepte abia așteptând să coboare din metrou ca să ajungă la soțul ei și să-l strângă in brațe.
Parcă metroul nu duce nicăieri, dacă ar fi să mă opresc, n-aș vrea. Aș vrea să merg în continuu, să ajung la destinația infinit. Oare există? Eu zic că există destinatii care nu duc nicăieri așa cum sunt și iubiri care n-au niciun final .
