O simplă fată

Din ce în ce mai multe obstacole

Hainele au dispărut repede de pe mine, știa exact ce își dorește de la mine și avea de gând să facă acest lucru și fără voia mea.Îmi era greu să mă împotrivesc fiind cu 4 ani mai mare decât mine.Împotrivindu-mă nu-mi cauzam decât mai multă durere, simteam cum durerea îmi sfâșie tot corpul, dar această durere nu era doar una trupească, ci mai mult sufletească, nu înțelegeam cum s-a ajuns în punctul acela...la final, tot ce mai simteam erau lacrimile care îmi acopereau fața, doar ele o mai făceau...
M-am ridicat din pat fără să mai scot vreun cuvânt și m-am îmbrăcat, îmi era frică de el, voiam să scap cât mai repede de prezența lui, dar, înainte să pășesc afară din casa aceea blestemată, m-a tras înapoi..."Să nu afle cineva ce s-a întâmplat acum, altfel am să spun că tu ai vrut să se întâmple asta", nu am putut să dau decât din cap în semn aprobator.Am plecat, nu m-am dus acasă, nu am vrut să merg acasă unde m-ar fi văzut ai mei distrusă.M-am dus la copacul meu preferat, era locul unde mergeam când primeam bătaie sau când eram criticată pentru că nu puteam să fiu perfectă, cum își doreau ai mei.
Am stat și am plâns, deja pierdusem noțiunea timpului.Eram doar o copilă, dar copilăria mea se terminase acolo...și odată cu dispariția ei, dispăruse și frumosul din mine, zâmbetul de pe fața mea pierise împreună cu puritatea mea.
M-am dus acasă și nu am scos niciun cuvânt despre durerea mea interioară și nici nu aveam de gând.
Trecuseră câteva zile iar eu tot nu mi-am revenit, ai mei nici măcar nu observaseră ca fata lor nu mai vorbea sau mânca.
A trecut un an, acest an a dispărut împreună cu durerea mea, am devenit din nou un copil normal, mă jucam, mergeam la școală, mă bucuram de tot frumosul din lume de parcă acesta mi se arăta doar mie, la fel ca un înger care i se arată doar unei persoane pure.Însă, îngerul m-a părăsit din nou, m-a închis în aceeași casă blestemată, lăsându-mă să-mi îndur pedeapsa care era prea mare pentru mine.
Zilele zburau împreuna cu visele mele, cu fiecare întâlnire a lui Damian, deveneam mai retrasă și mai speriată.Am făcut același lucru de zeci de ori, ajunsesem la vârsta de 14 ani, dorința lui se satisfacere cu mine și încercările mele eșuate de a mă împotrivi deveniseră o normalitate pentru mine.Nu puteam să vorbesc cu ai mei despre așa ceva, nu am avut o relație foarte bună cu ei și îmi era frică, mă temeam doar de bătaia pe care o primeam, fiecare palmă pe care o primeam, o simțeam ca pe o pedeapsă, o pedeapsă pentru că m-am născut.
Îmi era frică de băieți, nu simțisem niciodată iubirea și nici nu îmi doream, tot ce voiam era să scap de viața mea mizerabilă si pentru asta aveam doar două opțiuni, să plec la un liceu cât mai departe de casă sau să îi pun punct...