Together

Prolog

De cele mai multe ori, iubirea ne lasă fără cuvinte. Ne pune în fața unui zid, și ne amenință sufletul fără pic de îngăduire. Ne dezarmează și ne lasă neputincioși în fața adevărului, ne desenează pe suflet dezamăgirea și ne ia și ultima fărâmă de speranță.

Și eu credeam că iubirea este ceva frumos, care va picta totul în viața mea în alb, fără nici o urmă de regret. Însă atunci când universul îți întoarce spatele, realizezi că iubirea doare, iar dacă aceasta va fi adevărată va durea atât de tare încât te va îngenunchea, vei simți cum sufletul cere alinare, și uitându-te spre cer, tu, vei cere o ultimă fărâmă de speranță.

Au trecut luni de zile de când am cerut divinității alinarea durerii, însă pe parcursul timpului, am înțeles, că durerea niciodată nu va dispărea brusc, se va consuma puțin câte puțin în fiecare zi. Te vei obișnui cu ea, rana trecutului vindecându-se și lăsând doar o cicatrice, o urmă.

Ce poți face atunci când cei din jur te abandonează? Ce poți face când omul pentru care ai încasa un glonț se află pe cealaltă parte a armei? Poți doar să-ți înghiți lacrimile și privești trist dezamăgirea ce se abate asupra ta. Să ceri îndurare, și să speri că totul este un coșmar urât. Dar când acesta se dovedește a fi realitatea, abia atunci înțelegi că iubirea doare, oricare ar fi ea, aceasta îți va zdrobi bunătatea și te va face să privești cu alți ochi ceea ce se află în jurul tău.