AYAN

XIII. Unde razele de soare nu au mai răsărit

Vinovăția mi se strecoară pe nesimțite până în vârful urechilor, sub forma unui țiuit insistent. Mă ridic în puterea propriilor picioare, gata să o șterg de aici. Un lucru deloc necunoscut mie. Pentru că asta fac atunci când simt orice, iar ceea ce mi se plimbă acum prin vene, nu e deloc un sentiment plăcut. Nu vreau să fiu motivul fericirii nimănui, cu atât mai puțin al nefericirii.

— Ce? șoptește, încă întors cu spatele la mine.

Nici nu sunt sigură dacă a vorbit cu adevărat sau dacă am confundat șuieratul vântului cu graiul său. Înghit cu încetinitorul, sleită de puteri.

— Cum adică? se răsucește fixându-mă cu privirea.

Încremenesc, luată prin surprindere de răceala cu care ochii lui mă privesc. El chiar se așteaptă cu adevărat la un răspuns din partea mea. Sunt la fel de surprinsă, cu toate că vestea nu mă atacă în mod direct.

Își muscă buza cât de tare poate, apoi se clintește neașteptat de iute. Se repede spre mine și îmi prinde umerii între degetele sale puternice. Pielea scufundându-se sub căldura izbitoare a atingerii lui.

— Cum adică? întreabă clar și răspicat, ca și cum nu l-aș fi auzit de prima dată.

Nu-l pot privi. Nu când mă urăsc pentru că nu pot reacționa așa cum trebuie. Ar trebui să-l consolez, să-l fac să se simtă mai bine. Însă, eu simt nevoia să fug. Să mă detașez de problemele altora, de cele care nu mă privesc. Pentru prima oară, indiferența proprie, mă rănește.

Ochii săi sticloși îmi analizează agitați fața. Se mută necontrolați de la irisul meu drept, la cel stâng. Arată exact ca o minge din tonomate, pe care o arunci în perete, apoi sare pentru câteva secunde lungi pe parchet, pe o distanță extrem de mică. Fără control.

Strânsoarea începe să i se întărească, aproape aducându-mi umerii să se ciocnească. Icnesc și mă desprind iritată din brațele sale, chiar atunci când se răsucește. Mă pregătesc să țip la el, expusă asupra unui sentiment nou și străin. Eu nu zbier. Însă, acum îmi vine să-l și bat pentru că și-a permis să mă atingă așa. Mă lungesc cu degetul către nasul lui, gata să-i spun vreo două, dar nu mă lasă să reacționez îndeajuns de repede, căci pumnul său se izbește cu putere în peretele rece. Se nimerește să-l lovească cu mâna deja accidentată. Totuși, nu schițează nicio urmă că l-ar durea.

Tot ce face este să se îndepărteze de mine. De locul care tocmai i-a făcut pumnul să sângereze abundent. Se trântește pe un scaun oarecare, vizibil stors de orice firimitură de rațiune. Dacă până acum a reușit să facă față stresului, în această secundă, e aproape să cedeze. Din moment în moment.

Își desparte picioarele, astfel încât să își poată rezema coatele de genunchi, iar chipul și-l îngroape în palme. Sunt stânjenită să am parte de un moment așa intim al vieții lui. Locul meu cu siguranță nu e aici. Mai ales pentru că nu simt... nimic.

Cel puțin nu până când spatele începe să i se zguduie. Printre buze îi părăsesc niște hohote de plâns, asemenea ale unei fetițe. Asta, cu siguranță, nu prevedeam. Dacă eram eu, m-aș închis într-o baie, să nu mă vadă nimeni, dar el preferă să stea aici. Să-l văd. Poate nu a mai avut tăria să se abțină.

Cine știe.

Sunt sigură că sunt specială. Asta tocmai pentru că izbucnesc într-un râs atât de bun, încât tot ce-mi doresc este să nu mai termin. Mă așez lângă omul care-și trage nasul curios, după sesiunea de plâns pe care tocmai a încheiat-o din cauza chicotelii mele deloc potrivite.