Amintirile Care Lasă Urme

↝ Capitolul 1 ↜

   ,, Deși m-am transformat într-un puzzle greu de rezolvat, nu aștept pe nimeni să-mi unească piesele. ,,
                                      ~ Samantha ~

Nu! Dispari, m-am săturat să apari mereu în mintea mea!

Îmi deschid ochii și privesc buimacă în jurul meu. Am avut un coșmar. Sunt leoarcă de sudoare și încep să plâng. Am visat din nou că i-am pierdut. Îi aveam lângă mine. Mă iubeau și îmi zâmbeau, înadeodată au dispărut. Nici nu pot să descriu acum groaza care-mi străbate corpul.

Nu-i mai am. Nu mai am nimic.

Încerc să mă ridic din pat pentru a ajunge la draperii, ca să las razele soarelui să-mi învăluie camera. Merg la baie pentru a mă spăla pe față și pe dinți, după care mă îmbrac în obișnuitele mele haine negre, mă încalț cu papucii cumpărați acum... jumătate de an? Așa cred. Nu e pe placul meu să merg la cumpărături, pentru că nu mi-ar mai ieși cu evitatul oamenilor, așa că stau mai mult sigură. Cred că nimănui nu-i place singurătatea. În ceea ce mă privește, pur și simplu nu caut să-mi fac prieteni. Nu vreau să găsesc cu tot dinadinsul dezamăgirea. Deși m-am transformat într-un puzzle greu de rezolvat, nu aștept pe nimeni să-mi unească piesele. Le voi pune la locul lor de una singură.

Atunci când sunt gata cobor la bucătărie și îmi pregătesc niște ouă ochiuri. Ar fi mult mai ușor și mai util să îmi pregătesc un bol de cereale cu lapte. Asta dacă, desigur, nu aș detesta cerealele cu lapte.

Sunt atât de prinsă în gânduri ciudate, încât aproape ard ouăle. Cu neîdemânarea mea iau tigaia și o așez pe blat. Iau ouăle și le așez pe o farfurie. Îmi caut o lingură și sarea, iau și pâinea din dulap și încep să mănânc. Privesc ouăle făcute moi și zâmbesc trist. Tata îmi gătea mereu astfel ouăle, fiind mic dejunul pe care noi doi îl adoram, dar mama și Lucas nu le suportau. Tata spunea mereu că făcea ouăle gândindu-se la mine. Eu eram dulce și moale, iar el le făcea așa ca mine, pentru că eram comoara lui.  Părinții ne  iubeau pe amândoi la fel de mult. Fratele meu, Lucas, era mai mare decât mine cu un an, adică avea 15 ani când au murit. Nu a fost făcută niciodată o înmormântare, iar eu nu am știut nicicând dacă Lucas trăiește sau...

Amintirile mă copleșesc și las o lacrimă să-mi alunece în jos, pe obrazul fin. Nu mi-e frică de lacrimile mele. Am vărsat atât de multe în ultimii doi ani și jumătate încât le simt ca fiind părți din mine. Nu am avut niciodată pretenția de a veni cineva să le șteargă. Dacă venea cineva eram fericită, iar dacă nu... le ștergeam singură.

Când termin de mâncat așez vasele în chiuvetă și îmi iau portofelul. Vreau să merg la biblioteca din oraș. Acolo merg de obicei și stau ore întregi, pentru că cititul e singura activitate care mă ajută, mai mult sau mai puțin, să nu intru în ceva depresie sau chestii de astea. Încerc cu greu să nu-mi aduc aminte ziua aceea groaznică, în care mi-am pierdut toate persoanele pe care le iubeam, dar... nu pot. Am coșmaruri în fiecare noapte. Nici nu știu când am dormit bine o noapte întreagă, fără să mă trezesc plină de transpirație și speriată.

Privesc ceasul de pe perete care indică ora 13. Ies pe ușă și mă îndrept spre bibliotecă. Atunci când ajung îi zâmbesc doamnei Wilson și îmi iau cartea "O zi din șapte" de Lauren Oliver, pe care o citesc a treia oară și îmi place, dar nu știu de ce. Probabil pentru că mi se pare interesantă povestea. Sau poate pentru că personajul principal poartă numele meu.

Trecând peste asta, mă așez pe comodul pervaz amenajat chiar de mine și deschid cartea, fiind pregătită de povestea captivantă a Samanthei. Spre surprinderea mea, doamna Wilson a părut mândră de acest loc pe care l-am ales, spunându-mi că o bucură faptul că are un cititor așa de încântat de biblioteca ei. Desigur, eu nu i-am spus nimic, doar am ascultat-o.