Amintirile Care Lasă Urme

↝ Prolog ↜

,,De atunci, singurătatea a fost singura mea armă împotriva lumii. Iar lumea era... ei bine, cel mai mare inamic al meu,,
                                      ~ Samantha ~

A fost odată ca niciodată o fată. Fetiță, am putea spune. Ei bine, această fetiță vedea lumea complet diferit de cum o vedea lumea din jurul ei. Cu ochii ei mari si verzi, plini de iubire și sinceritate, căci
atunci când te privea, parcă o rază de soare îți mângâia fața și îți alina sufletul. Ea mereu voia să vadă partea bună a oamenilor. Ea voia să fie normală. Totuși, nu era. Tocmai asta o făcea specială.

Ea eram eu.

M-am schimbat mult în ultima vreme. Eram altfel. Nu am fost mereu așa rece si distantă. Ei bine, nici acum nu sunt, decât cu persoanele care chiar merită indiferență. Întotdeauna am fost o fetiță prietenoasă, nerăbdătoare să cunoască oameni noi și să-i primească cu bucurie în sufletul ei. Toate astea până în ziua aceea. Ziua în care sufletul mi-a părasit trupul.

Niciodată nu am știut și nu am înțeles că unii oameni sunt acolo să verifice, să spioneze si să creeze dependență și iubire, ca mai apoi să plece, distrugându-mi zidul de protecție și construind altul, dar nu de protecție, ci de ură. Fiecare persoană care aștepta la ușa sufletului meu voia ceva. Niciodată nu o să vrea să îmi facă bine fără să-mi ceară ceva în schimb. Ei bine, aceste persoane îmi luau timpul ca mai apoi să mă lase singură să sufăr, adâncită în gânduri și în amintiri răvășitoare.

Asta mi-a făcut mult rău. Atât de mult rău încât sufletul meu a decis ca ar fi timpul să se învelească singur într-un mic zid de piatră, așteptând pe cineva non-toxic care să îl încălzească, să îl topească și în cele din urmă să îl distrugă, pentru a crea unul mai frumos, plin de flori și parfum de primăvară.

În ultima vreme am învățat să mă apreciez. Să mă iubesc pe mine însămi și să mă iert. Să îmi iert greșelile, nepăsările, nostalgiile și toate cele care m-au rănit. Am decis să mă iubesc așa cum sunt, să încerc să mă iert, pentru că nu știm când sau ce va veni și ne va lua tot ceea ce avem noi mai de preț.

Pentru mine, până în acel moment, doar familia conta. Acum nu mai am familia, așa că nici eu nu sunt importantă. Ei sunt cei care mi-au dat viață și cei care mă țineau constant în ea. Acum ei nu mai sunt. Am rămas doar eu. Doar eu și întunericul, singurul meu prieten.

Cu toate astea, nu am cum să uit acea zi. E cel mai teribil lucru care mi s-a întâmplat și chiar nu înțeleg de ce. De ce să pierd toate persoanele pe care le iubeam?

20 martie: Mă plimb liniștită pe aleea din parc, mâncând o înghețată delicioasă. E deja ora 7, dar mama nu m-a sunat să mă cheme la cină. De fapt, cina cred că va fi o petrecere surpriză, având în vedere că tocmai am făcut 14 ani. Deși mi-a cerut să nu merg acasă și să aștept să mă sune ea, deja se face tot mai rece afară și se înnoptează. Cred că am să merg. Drumul de la parc până acasă e relativ scurt, dar eu mă aflu în celălalt capăt, deci mai am până ajung.

În timp ce mă îndrept spre casă, mă țintesc o grămadă de întrebări. Acum, că am făcut 14 ani, viața mea se va schimba. O să intru la liceu curând, o să urmez o facultate bună și o să devin un psiholog bun. Asta e ceea ce vreau să se întâmple. Sau asta e ceea ce vrea tata să se întâmple, pentru că părerea mea nu are loc lângă cea a tatei, a mamei și a fratelui meu. Ei asta vor să fac în viitor, deci eu asta am să fac.

Gândurile îmi sunt întrerupte de sirenele unei mașini de pompieri si a unei ambulanțe. Stai, ce?! Mașină de pompieri, ambulanță? La noi în cartier? E cel mai liniștit cartier dintre toate, nu s-a mai întâmplat nicicând așa ceva. Surprinsă, măresc pasul pentru a ajunge mai repede acasă. Sunt sigură că tata deja știe ce s-a intâmplat.

Atunci când, însă, ajung în fața casei, gura mea formează un o perfect, ochii mi se umplu de lacrimi, iar telefonul decide să îmi alunece printre degetele firave și transpirate, de la șocul suferit.

Nu. Se. Poate!

Casa noastră e în flăcări, aproape arsă de tot, iar pompierii încearcă din răsputeri să stingă focul care încă ditruge tot. Nu văd pe nimeni chinuindu-se să scoată ceva de sub dărâmături, așa că mă pregătesc să răsuflu ușurată, crezând că nimeni nu era acasă. Chiar în acel moment, în spatele meu apare cineva și îmi pune mâna pe umăr:

— Tu cine ești?

— Sunt fata care locuiește, ăă, locuia aici.

- Oh! Îmi pare rău, fetiță! Condoleanțe!

— P-poftim?

— Îmi pare rău! Părinții tăi au murit. În casă era implantată o bombă imensă care, ei bine, a distrus tot.

— Nu! Nu! Nu poate fi adevărat! E o glumă, așa-i? Unde sunt?

— Chiar îmi pare atât de rău! Eu doar...

— Nu! Nu pot să rămân singură. Nu se poate. Nu!

Atunci am început să țip. Nu, nu a durat mult. O femeie m-a lovit în burtă si urla la mine să tac odată. Ea mă lovea încontinuu. Eu țipam încontinuu.

— Taci odată, fetiță răzgâiată ce ești! Nu iți suport vocea, nu vreau să te mai aud vreodată, ai înțeles?!

În acel moment am simțit cum mi se înmoaie picioarele. Nu am mai văzut nimic în fața ochiilor, decât fețele lor zâmbitoare. Ale părinților și fratelui meu. Cred că tocmai mi-am pierdut cunoștiința.

Când m-am trezit eram în spital... si eram singură. De atunci, singurătatea a fost singura mea armă în contra lumii. Iar lumea era... ei bine, cel mai mare inamic al meu. Eram fără niciun ajutor. Nu mai aveam familie, deci nu mai aveam nimic. Asistenta mi-a spus că am mâna dreaptă ruptă, câteva coaste fisurate bine de tot și răni pe diferite părți ale corpului.

Nu, nu eram bine. Cu siguranță nu eram bine. Eram rănită si fără ajutor, atât pe dinăuntru cât și pe dinafară.