Cioburi de oglindă - Cenușa ochilor (✔)

Capitolul II

       Îi puteam vedea ochii roșii de furie cum încercau să îmi pătrundă în suflet. Îmi amintesc și acum modul în care mă privea în oglinda retrovizoare. Arunca săgeți de foc. Expresia lui mă fixa adânc, pupilele dilatându-i-se și sprâncenele arcuindu-i-se. De fiecare dată când încercam să-mi ridic privirea dintre genunchi mă speriam de ochii lui fioroși. Avea efectul ăsta asupra mea. Mă înecam în două mărgele de cărbune aprins și îmi pierdeam cuvintele și curajul. Universul lui era mai puternic ca al meu.

      Nu vedeam nimic altceva decât expresia mamei pierdută în vânt. Mi-am mușcat buza în disperare. Sirenele mi-au răsunat mult timp în ureche. Era ca și când moartea își făcea simțită prezența în cel mai glorios și neomenesc mod. Dar bătrâna doamnă cu coasa nu putea fi numită om, nici măcar entitate, era capătul firului și marca sfârșitul drumului. Drumul însă nu era construit de noi, ci de Cel de Sus. Deși ochii tatei nu semănau deloc cu ai mamei, mă durea sufletul să mă uit în ei. Îi vedeam chipul în ceea ce a fost strălucirea din irișii lui. Acea flacără ce ardea pentru frumoasa lui iubită s-a stins și odată cu ea s-a aprins ura pentru orice lucru de-al ei. Singurătatea și durerea sufletească pot omorî un om când nici măcar o sută de cuțite nu îi pot zgâria pielea. În dățile în care mă găseam ghemuit în colțul camerei îmi aduceam aminte de ochii lui. Îi vedeam printe pleoapele închise și îmi săreau în față precum scânteile de artificii. Flăcările acelea mă consumau fără ca el să mă atingă. În mintea mea se ducea un adevărat război pe care nu-l puteam așterne pe hârtie. Dacă mă pierdeam în întuneric, flacăra ce mă călăuzea era a lui. Nu mă ducea asta la pierzanie? Fugeam printre umbre doar pentru a scăpa de ea, dar tânjeam după o rază de lumină care să-mi arate calea. Labirintul propiilor mele temeri a fost clădit bucată cu bucată în acele momente. Oriunde mă duceam nu scăpam de el și de imaginea din ochii lui tulburi. Ajungeam să mă prefac vinovat doar de dragul de a se termina mai repede. Simțeam cum pielea îmi ardea la fiecare manifestare a furiei lui. La început nu am înțeles dacă am făcut ceva greșit sau viața a fost prea nedreaptă cu el. După un timp nu mi-am mai pus întrebări. Viața e nedreaptă cu toată lumea, doar tu îi dai savoarea. Nu înțelegeam multe lucruri pe atunci, deși mă străduiam. Știam însă când să mă ascund în spatele fotoliului și când să plâng. Nu câștigam niciodată niciun joc. Într-o competiție cu el nu aveam nicio șansă, iar odată la câteva zile exista o nouă seară de joc.

      În cadrul fiecărei ediții adopta aceeași strategie și o știam pe derost. Pașii lui se auzeau răsunător și îmi pompau în ureche. Uram să îi aud. Se apropia din ce în ce mai mult de mine. Ca de fiecare dată, eu mi-am întors privirea către zidul de culoare galbenă și mi-am lăsat lacrimile să ude zidul și vopseaua de un galben pal ce trebuia să fie liniștitor.

      Începutul jocului era cel mai dificil. Mintea mea se panica în fiecare seară și îmi simțeam palmele transpirate și ochii roșii de la plâns. Nu ar fi trebuit tata să mă strângă la piept? Ce am făcut greșit? Daca îi aminteam atât de mult de ea și îi făceam rău de ce nu mă lăsa să plec? Atâtea întrebări și nimeni care să-mi răspundă la el, atâta suferință în lumea asta și prea puține forme de alinare. Gustul prea amar nu însemna mare lucru, ci un lucru mare căci sentimentele senzoriale erau mult prea abstracte pentru a fi studiate. Plăcerea putea fi iute sau dulce, dar viața e aparte. Ține de oameni să fie condimentată. Partea proastă e că uneori sarea se mai confundă cu zahărul.

      El avea arme, iar eu lacrimi și întrebări goale. Un icnet urmat de un plânset răsunător ne inunda casa în momentul în care cureaua lui de piele a făcea contact cu pielea mea de o pigmentație foarte deschisă. Nu zăbovea și mă lovea cu mai multă forță. Simțeam de fiecare dată cum mușchii îmi cedau sub loviturile puternice, dar la primul joc de după moartea mamei, paralizia m-a cuprins. Poate era frica de o pedeapsă și mai aspră sau poate loviturile erau atât de puternice încât mi-au imobilizat mușchii. Dar combinația dintre cele două nici nu se compara cu durerea sufletească pe care o simțeam. Trăgea de fiecare dată draperiile și nici de data aceea nu a uitat. Deja aveam privirea încețoșată după puținele, dar asprele lovituri pe care mi le aplicase. Am simțit cum se îndepărtează și am crezut că asta a fost, că s-a terminat și că seara de jocuri s-a încheiat. Nu m-am înșelat niciodată atât de rău; am avut grijă să nu o mai fac. În secunda următoare i-am simțit mâna pe ceafă. M-a strâns și m-a dat cu capul de perete. Parcă îmi era tată... Cu ce am greșit? M-a prins de părul blond moștenit de la mama și m-a tras de el, m-a tras tare încât am țipat. M-a plesnit apoi de vreo trei ori și mi-a poruncit să tac. Țin minte și acum felul în care m-a aruncat ca pe un sac de gunoi prin cameră. Ajunsesem pe podea cu obrajii învinețiți, un cucui și lacrimi ce îmi curgeau șiroaie pe obraji. Aveam fața lipită de parchetul ieftin al sufrageriei și eram sigur că se făcuse acolo o băltoacă din lacrimile mele. Ochii mei cenușii erau mai umezi ca un ocean și suspinam adânc în lemnul de brad dat cu un lac foarte ieftin. Mirosea puternic și înțepător a chimicale și bere de șaptezeci și cinci de cenți sau otravă la șapteșcinci de cenți, cum obișnuiam eu să-i spun. De ce? Așa se comportau toți tații când își pierdeau persoana iubită?

       Am încercat să mă ridic în mâini, dar coatele mi-au cedat sub presiunea piciorului tatălui meu. A apăsat pe spatele meu și m-a făcut să dau cu bărbia de podea căzând violent pe membrele mele superioare. M-a durut și am icnit, iar el m-a pocnit din nou. Mi-a dat un șut în ficat și am urlat iar. Mare greșeală. Mi-a prins părul în pumn și m-a dat iar cu capul de podea. O dată, de două ori, de trei ori și apoi m-a ridicat hotărât în picioare. Aveam vederea tulbure de la lovituri și de la lacrimile ce îmi hidratau fața. Mi-a mai dat câteva șuturi și palme peste față, apoi m-a aruncat din nou în colțul camerei. Dacă ar fi fost mama aici..., în momentul ăsta..., m-ar fi apărat. S-ar fi pus în fața lui și l-ar fi oprit, dar nu era. Rămăsesem doar eu cu el. Avea cale liberă să facă ce vrea cu mine și a făcut... M-a lipit de toți pereții și m-a lovit de atât de multe ori în abdomen încât mă mir că nu am vomitat. Ar fi vrut asta..., întotdeauna i-a plăcut să mă vadă cum sufăr. A dat cu mine de tot mobilierul de prin casă și în final a luat iar cureaua aia nenorocită și m-a biciuit până s-a plictisit. Era tatăl meu... A fost dureros și rapid. Mi-am pierdut cunoștința, dar am simțit fiecare lovitură și am auzit fiecare insultă. M-am rupt pe interior. Sufletul meu a crăpat și în momentul acela am realizat că viața mea avea să devină interesantă pentru tatăl meu. Nu am fost niciodată bun de ceva în ochii lui, dar urma să devin sacul lui de box. Speram ca într-o bună zi să se uite la mine ca la un fiu. Formele începeau să se desprindă din peisaj, dispărând încetul cu încetul. Simțeam impulsurile nervoase pe care le primeam în urma bătăii. Corpul meu era inert, dar loviturile crunte încă îmi activau cumva nervii și mai mișcam din când în când. Tata nu s-a lăsat până nu mi-am pierdut cunoștința definitiv. L-am văzut înainte să mă cufund într-o negură adâncă cum m-a lăsat acolo, pe podea, și s-a dus la frigider să-și scoată o altă bere și să o dea pe gât. De ce, tata? Te rog, iartă-mă...

      Nu mai știu ce s-a întâmplat după ce și-a terminat dintr-o înghițitură otrava, pardon berea, și și-a ațintit fulgerător ochii asupra mea. Ar fi putut face orice cu mine, nu am mai simțit, nu am mai auzit și nu am mai văzut nimic. Mintea și trupul mi-au cedat, dar lacrimile au continuat să-mi ude obrajii, presimțind suferința pe care aveam să o îndur mult timp de atunci înainte. Sufletul mă durea cel mai tare.

      Nu ammai știut nimic, dar chiar și acolo, în amorțeala și în durerea aiainsuportabilă în care mă aflam, am simțit un singur lucru. Nu era durerefizică. Trebuia să accept odată pentru totdeauna că tata nu mă va iubi și căașa va fi viața mea de acum înainte. Era totuși o parte din sufletul meu ceîncă spera la iubire paternă..., prostul de mine! Noțiunea de auto-cunoașterenu poate fi clasificată decât ca genialitate. Problema era că eu nu măcunoșteam, desi atunci asta credeam.