Cioburi de oglindă - Cenușa ochilor (✔)

Capitolul IV

      Mi-am întors privirea pierdută către ușă. Aceleași balamale ruginite, aceeași clanță veche, același lemn neîngrijit, toate se etalau delicat. Îmi aminteau de toate dățile în care el m-a dat cu capul de ea sau m-a aruncat ca pe un câine în grădină, în zilele ploioase și geroase, pe zăpadă sau pe grindină... M-a ignorat complet, nu s-a uitat la mine sau la perluțele negre de amărăciune și disperare ce se prelingeau ușor, dar furtunos, pe obraji. Nu a observat cum mă distrugea încet, dar apăsător. Nu i-a păsat.

       La zece ani de la moartea mamei mă simțeam eu mai mort decât ea. Niciun zâmbet, nicio lumină, niciun surâs pe față sau în inimă. Mă ascundeam în spatele unui hanorac vechi și negru pe care tata mi l-a dat. Trei tricouri, o bluză de trening, patru perechi de lenjerie, două perechi de șosete negre scămoșite, o pereche de pantaloni de trening mai mari cu trei numere, două perechi de blugi negri, ponosiți și o pereche de adidași tăiați în talpă, murdari și rupți în părți – asta era tot ce aveam. Mă ascundeam în ele, nu voiam să mă văd, nu voiam ca alții să mă vadă, nu voiam să-mi arăt sufletul rupt, spart și făcut cenușă. Mi-am lăsat lacrimile să curgă fără prejudecăți. Am stat pe podea și am plâns încetișor. Mi-era foame, nu mi-a dat nimic să mănânc de trei zile. Mi-era rău, loviturile mi-au provocat amețeli. Mi-era frică, el mă speria. Mă durea sufletul, el nu mă iubea... Nu mă iubea și trebuia să-mi bag chestia asta nenorocită în cap, dar nu puteam... nu puteam! Voiam dragostea lui, voiam să mă fi luat în brațe, să mă fi alintat așa cum umbrele îmbrățișează pământul, să se joace blând cu părul meu și să-mi spună cât de fericit era că mă născusem... Ce prostie!

       I-am auzit strigătele. A intrat furtunos pe ușă și s-a uitat la mine. M-a privit. Eu m-am ferit. Detesta să mă vadă plângând. S-a apropiat apăsat de mine. Ochii lui aruncau săgeți în scopul de a-mi arde și de a-mi mistui sufletul amărât, spart, rănit și de-al amesteca cu praful. Poate să se facă praf de stele și să se reverse în spuma mării. Uneori aș fi vrut să fi fost eu spumă, val: puternic, neîmblânzit, etern, imposibil de spart, să drenez roca, să trec prin suferință ca apa printre degetele pietroase ale omului profan.

       Am fost mereu cu capul în nori. Mereu mi-a zburat mintea și mereu am vizualizat lucruri imposibile, imposibile ca iubirea tatei... Mi s-a confirmat și aici. Eu visam să mă iubească și nu am mai realizat că el era din ce în ce mai aproape de mine. M-am trezit când m-a luat tare de păr și m-a plesnit încât am crezut că îmi va sări mandibula. O dată, de două, de trei, de patru... M-a zmucit și m-a mai plesnit o dată. Mi-am pierdut echilibrul și eram gata să cad, noroc că el încă îmi ținea jumătate din păr strâns în pumn și m-a suspendat ca pe o captură. Ce nobil din partea lui. M-a lovit în stomac cu piciorul și m-a tras după el, aruncându-mi ghiozdanul al cărei pânză abia dacă se mai ținea în cusături. A definit totul cu alte două perechi de palme peste ceafă și m-a aruncat cu capul direct în tocul ușii. Am început să plâng mai tare, iar el a închis ușa cu putere, aproape prinzându-mi mâinile între cele două blăni.