Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnăit strident, la căpătâiul lui, îl făcu să sară drept în picioare, îngrozit, ca și cum s-ar fi prăbușit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:
— Locotenent Bologa!... Alo!... Chiar el?... Tu ești?... Ordin de la domnul colonel să pleci imediat să te prezinți excelenței-sale... Excelența-sa dorește să te vadă... Foarte urgent!... Firește că treci pe la noi, pentru că și domnul colonel are să-ți vorbească... Deocamdată eu te felicit prietenește!...
Ai salvat onoarea diviziei întregi... Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier... Vine a patra, Bologa, bravo!...
Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-l întâlnise la postul de comandă al regimentului și care se oferise să-l ducă până la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse și căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toți camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor și tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, și-și reamintea emoția clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o și cât se simțise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are și se credea nenorocit și dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea... Apoi, când i-a agățat-o pe piept colonelul, în fața trupei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi...
În curtea comandamentului de divizie îi ieși în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întâmpină cu o strâmbătură ironică:
— Bravo, filozofule! Ai mai omorât câțiva oameni pentru o tinichea...
— Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci, puțină modestie...
— Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu batjocoritor.
Eu săvârșesc sau ajut barbaria, dar cu greață, amice!
Nu cu entuziasm, ca alții!... Eu nu caut să mă disting!
— Mai bine ai căuta să-ți potrivești fapta cu vorba, murmură Bologa privindu-l drept în ochi. E ușor să vorbești, dar...
— Am să te văd mâine-poimâine pe frontul românesc, îl întrerupse Gross, cu un zâmbet acru. Acolo să te văd...
— Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa tresărind și roșindu-se.
Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un plutonier țanțoș, strigând cu importanță:
— Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa...
Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase.
Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicându-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simțit o teamă stranie ca de un vrăjmaș nemilos sau ca de o amenințare crâncenă ce nu se poate ocoli și care nici măcar nu știi când te va izbi...
Generalul, cu bărbia ridicată, îi întinse mâna și-i zise voios:
— Bravo, Bologa!... Mi s-a raportat fapta dumitale și am ținut să te felicit personal... Am ținut... da... negreșit...
Glasul lui era gros și pătrunzător, și parcă te ocăra chiar când glumea.
Apostol se înclină ușor strângând mâna generalului și pe urmă îi povesti amănunțit, în fraze scurte, seci, militărește, cum a distrus reflectorul. Vorbind însă, băgă de seamă că nările generalului sunt înfundate cu păr și se gândi că trebuie să sforăie urât noaptea și că nu l-a mai văzut de la execuția cehului. Karg îl ascultă cu luare-aminte, dând din cap și măsurându-l uneori, cu priviri mulțumite, de sus până jos; apoi, la sfârșit, îl bătu prietenește pe umăr, murmurând:
— Te-am propus pentru medalia de aur... Fii sigur că vei avea-o!... Soldați ca d-ta ne trebuiesc și merită toate distincțiile... Bravo, Bologa!... Sunt mândru că am onoarea să comand asemenea ofițeri viteji...
Generalul tăcu, frământându-și mintea să mai găsească vreo două cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic și, după o pauză scurtă, repetă mai apăsat:
— Sunt mândru... foarte mândru...
Și iar îi întinse mâna, gata să-l concedieze. Atunci însă Bologa, liniștit, cu glasul limpede și uitându-se drept în ochii lui cenușii, îi zise:
— Excelență, vă rog, dați-mi voie să vă fac o rugăminte!
Generalul Karg, neplăcut surprins că locotenentul, mai ales după ce i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, și încă să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi pași înapoi, cu o încruntare din sprâncene. Totuși, vrând să-și dovedească indulgența față de un erou, răspunse prietenește:
— Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoința...
În clipa aceasta Bologa simți lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică și avu o șovăire. Pe frunte îi răsări o cununiță de picuri fierbinți. Ca să câștige timp sau să se liniștească, tuși puțin și plecă fruntea. Pe urmă își redobândi încrederea și, pironindu-și ochii cu hotărâre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
— Știu, excelență... am aflat că divizia noastră, peste câteva zile, va pleca în altă parte... pe alt front...
— Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzând că Bologa se poticnește.
— Atunci, excelență, — urmă locotenentul brusc, parcă întreruperea i-ar fi dat un imbold nou, — atunci vă rog să- mi faceți favoarea de a mă lăsa pe mine aici... Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian...
Generalul îl măsură cu mirare și cu o zvâcnire nervoasă de mustață, apoi zise:
— Bine... Deși îmi pare rău că te pierd... Un ofițer eminent, viteaz... Dar, fiindcă dorești mult... Totuși, cred că ar fi mai bine aici decât în Italia...
— Chiar și acolo, excelență... Am fost câteva luni pe Doberdo și, la urma urmelor, aș prefera...
Fața lui Bologa era acuma scăldată în bucurie și nădejde.
Nu se mai putea stăpâni. Suspina din fundul inimii, ușurat.
— Bine... bine, repetă generalul gânditor. Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal! O misiune măreață... Da!... Dușmanul a pângărit pământul țării. Acolo valahii...
Deodată generalul Karg se opri, ca și când o rază de lumină i-ar fi deschis creierii. Se dădu iar câțiva pași înapoi, rămase cu privirea țintă la Bologa, căutând să-l scormonească în adâncimile sufletului. Câteva secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încât de afară se auzi limpede huruitul unei căruțe și ciripitul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fără să-și dea seama, închise ochii, ferindu- se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răgușit:
— Dumneata ești român?
— Da, excelență, răspunse locotenentul repede.
— Român! repetă generalul, cu un glas uimit și enervat care aștepta o dezmințire.
— Român! repetă Bologa mai hotărât, întinzându-se din șale și scoțând puțin pieptul.
— Da... bine... firește... bâigui Karg peste câteva momente, bănuitor și cercetător. Da... desigur... Dar atunci mă miră rugămintea d-tale... foarte mult... Mi se pare că d-ta faci deosebire între dușmanii patriei...
Apostol Bologa se uita în ochii scânteietori ai generalului cu o seninătate care îl minună pe el însuși. Se simțea însă hotărât și neclintit, ca în asalturile cele mai năprasnice.
Acuma se încăpățâna să convingă pe dușman, deși înțelegea bine că șilințele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoție sau șovăire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
— Excelență, am conștiința că douăzeci și șapte de luni am luptat așa încât să pot sta cu fruntea sus în fața oricui.
Nu mi-am cântărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul și tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală...
Generalul se cutremură, ca și cum i-ar fi împlântat o spadă în piept. Ochii i se aprinseră și luciră ca oțelul. Se repezi furios la Bologa, cu brațele ridicate și zgârcite, gata să-l zdrobească, răcnind:
— Ce? Imposibilitate morală?... Ce vorbe sunt astea? Cum îndrăznești?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur și simplu lașitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc, înțelegi? Nu vreau să cunosc!
Apostol căută să protesteze, dar generalul îi reteză avântul, congestionat de mânie:
— Nu-ți dau voie să mai vorbești, ai înțeles?... Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sunt criminale!... Înțelegi? Criminale!...
O, o!... Vasăzică asta ți-e vitejia?... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!... Medalie de aur!...
Glonte, nu medalie...
Îl împroșcă cu o privire grea de ură și dispreț, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinți o înjurătură și smucindu-și mustața cu mâna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mână de femeie cochetă.
Bologa rămase senin, nemișcat și cu gândul mereu că trebuie să-l convingă. Furia generalului îi făcea bine și-l îmbărbăta. Când crezu că s-a mai potolit, zise iarăși, cu același glas limpede:
— V-am făcut o rugăminte, excelență, în credința că veți binevoi a înțelege starea mea sufletească... De aceea mi-am îngăduit a vă vorbi ca de la om la om...
Generalul, care se oprise la fereastră, bodogănind și pufnind, se întoarse îndată spre locotenent și răspunse mai stăpânit:
— Eu nu ascult asemenea rugăminți și nici nu stau de vorbă cu astfel de oameni!... Înțelegi?... De altfel am vorbit prea mult cu d-ta... Nerecunoscătorule!
Nu-i mai întinse mâna, ci îl măsură cu scârbă din cap până-n picioare și apoi se așeză la masă, răscolind supărat dosarele. Bologa salută reglementar și ieși liniștit, cu niște pași siguri, ca după o convorbire nespus de plăcută. Generalul îl urmări cu ochii, clătină din cap, se uită la ușa închisă cu băgare de seamă și deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăși de mânie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoșat și întrebător.
— Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios și... Nu m-aș mira să aud într-o bună zi că a dezertat la inamic... Ce oameni!...
Ce armată!...
Aghiotantul se înclină, puse niște hârtii pe masă și se grăbi să dispară în vârful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu-și descarce generalul mânia asupra lui.
În mijlocul curții, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întâia oară în viață. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliță și cu poartă nouă de scânduri, deschisă.
Câteva căruțe se înșirau în fund, lângă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu ușile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste sat și când un obuz a explodat chiar în grădinița din față, smulgând din rădăcini perechea pomului în care și acuma se ceartă un cârd de vrăbii gălăgioase... Cerul se răzbunase puțin și umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfințit, galben, slab, ca fața unui moșneag vesel, iar lumuna aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie și deșteptând nădejdi pretutindeni... Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesațiu lumina zâmbitoare. Se simțea ușurat, ca și când ar fi plâns cu lacrimi fierbinți după o suferință multă vreme înăbușită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinței lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înșira frumos, pe o ață, ca pe niște mărgele...
Ieși din curte. Pe uliță, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.
