Aparențele înșeală

9continuare...

Lucinda nu se abătea de la drum, a trecut și prin păduri, pentru a ajunge mai repede. În sfârșit a ajuns în fața casei. A legat calul și-a plecat în căutarea lui John.

-John! John! John! Unde ești!? M-am întors, te rog raspunde-mi!

Nu se auzea nimic. Deja apunea soarele privesc spre apus și în vizor îmi apare foișorul. Sigur e acolo, e locul nostru preferat. Alerg cât de tare pot în rochia asta lungă, pantofii demult i-am pierdut pe drum. Insfarsit ajung înăuntru și îl văd pe John întins pe jos într-un morman de flori fără conștiință. prin jur zburau păsări fiecare avand in cioc cate o floare. Mă apropii de el şi îl strâng în brațe spunând:

-Iartă-mă! Îmi pare foarte rău! Am ajuns prea târziu. Ți-am citit scrisoarea, nu m-am ținut de promisiune, dar dacă n-o făceam nu te mai puteam vedea la timp. Te Rog trezeste-te! Eşti cel mai bun prieten, chiar mai mult decât prieten! Te iubesc, John! Mă auzi, te iubesc! Te rog nu mă lăsa! Nu mă lăsa.

Plang de nu mai am cu ce respira dar nu pot să-l pierd. Îi sărut ușor buzele și zic Te iubesc. Ascult ceasul dar ticurile nu se mai aud şi la fel și inima lui. Deodată începe să se evapore într-un nor de lumină ce dispare odată cu soarele după ce apune, rămân doar florile ce stau grămadă pe jos.

-Am ajuns prea târziu. A plecat, și e doar vina mea.

Am adormit în lacrimi în foișor. Nu aveam forțe să plec în cameră. Dimineața mă trezesc razele solare și ciripitul păsărilor. Repede mă ridic sperând că cele intamplate ieri au fost doar un vis. Dar nu era așa. Încă eram în rochia alba, care acum era murdară. Mă aflam în foișor şi lîngă mine acel morman de petale. Eram singură, fără John. Inca continui sa privesc florile, dar ceva e ciudat...

-Mi se pare mie sau mormanul tocmai s-a mișcat?

Încep să dau petalele la o parte și dau de o față de om.

-Aaaa!

Acesta deschide ochii, iar eu de spaimă îl lovesc peste față.

-Cine ești tu și ce cauți aici?

Acesta se uită la mine cu o față nepricepută, apoi mă analizează şi după se uită la el la mîinile şi picioarele sale şi își tot atinge capul.

-A funcționat! Chiar s-a întâmplat! Mulțumesc, Doamne! (Mă ia în brațe și mă rotește.)

-Dama jos strainule! Am întrebat cine eşti, şi ce cauți aici?!

-Lusinda!?

-De... de unde ştii cum mă cheamă?

-Sunt eu, John! Nu mă recunoşti?

-Ce? John?

-Desigur nu mă recunoști, acum nu mai sunt un spiriduș.

-Spiriduș?

El se apropie și îmi ia mainile mele în ale sale.

-Sunt eu, John, crede-mă!

-De ce te-aş crede?

-Fiindcă eu te iubesc și tu la fel, fiindcă așa s-a rupt blestemul.

-Blestem?

-Eu defapt sunt acel tânăr al familiei Winston care a dispărut. Am fost blestemat de mătușa mea fiindcă am neglijat grija și iubirea părinților și celor dragi. Şi pînă nu găsesc iubirea adevărată și totodată reciprocă pînă ceasul nu-mi arată voi rămâne spiriduș pe vecie, dar dacă inima mea se frînge atunci voi pieri. Şi tu eşti cea care ma salvat. Mulțumesc!

-Deci tu ești cu adevărat John?

-Da!

Deodată sar la el în brațe și îl îmbrățișez cu toată forța mea.

-Te-ai întors! (Spun printre lacrimi de fericire.)

Fețele noastre se apropie din ce în ce mai mult, pînă are loc sărutul de mult aşteptat.

Timpul a trecut iar cei doi îndrăgostiți s-au căsătorit. Au rămas să locuiască în casa lor împreună. Unde peste un an s-au născut doi copilasi foarte drăgălași. O fetiță și un băiețel care erau bogăția părinților. John continua să lucreze cu lemnul, iar Lucinda avea grijă de copii și gospodărie. Dar serile mereu le petreceau în familie, acesta nu dorea sa repete greselile anterioare. Doamna Leroy s-a bucurat de John chiar dacă nu știa cum cei doi s-au cunoscut cu adevărat. Ea s-a mutat în oraș mai aproape de butic. Dar în fiecare săptămână venea să-și vadă nepoții.

Totul s-a terminat cu bine, deoarece în viața a intrat iubirea, cu care nu putem trece prin ea, deoarece ea reprezintă cheia spre adevărata fericire.

Sfîrşit.