Out of darkness

Totul începe cu o carte

   Îs în mașină cu ai mei, mergem într-un nou loc, într-o nouă lume. (Privesc pe fereastra murdară a mașinii și observ cum toată natura se dezlănțuia într-o armonie perfectă).
    Hey! Mă numesc Damian, am 17 ani și sunt un adolescent care își scrie memoriile într-un jurnal. Eu nu mai aveam mamă, mama a pierit. Când îmi amintesc de trecutul meu, mi se zbuciumă toată ziua.
      Sunt un adolescent normal, așa mă pot considera eu, dar nu  pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Mama a murit când aveam eu 10 ani, tata m-a mințit că mama a murit din probleme medicale, dar când eram la înmormântarea ei au deschis sicriul, iar ea era tăiată.
       Adevărul a început treptat să iese la iveală, deoarece mereu când stăteam cu mama își scria memoriile. Când scria plângea, de parcă era urmărită fir cu fir ceea ce scria. Ahh eram așa entuziasmat să citesc ceea carte pe care a scris o  mama.
        - Damian să revenim în prezent.
         -Bine zis creieraș!

      Totul era așa curat acum, deși mașina era grea din cauza cutiilor imense pline de chilipiruri, asta e alt ceva. Mă holbez pe geam, tata fuma o țigară.
       -Ahh! Tată fumul de țigară îmi redeschide euforiile!
      - Damian ai nevoie de inspirație ca să-ți poți scrie cartea?
      - Da. E okay sincer am calătorit, încât pot să scriu o carte pentru budiști.
(Atunci tata tăcu-se și își vedea de drum)
          Să continuăm. Era o seară destul de apăsătoare, luna se mișca ca un fulger, pasările zburau pe splendidul covor de azur, iar oamenii se plimbau parcă erau păpuși stricate de tinichea.
        Ajungem în noul sat în care voi locui, Brustureni. Ce nume mediocru încât am început chicotesc.
    -Damian aici este noua casă, în care vom locuii.
     -Frumos e așa veche casa și prăfoasă.
    -Fiule poți ieși afară și să îți faci prieteni.
    -Okay...

Când ies din casă, toți copiii erau frumos îmbrăcați si se  jucau discret.
    Deschid poarta din fier încins și privesc copiii, mă simțeam prea matur să mă joc, dar vine la mine o fată.
     -Bună!
     -Bună! Mă numesc Cristal, tu cum te numești? (Întreabă ea cu o poftă pe care nu am mai vazut-o de când  eram un mic picolo)
     -Salut! Mă numesc Damian, mă bucur să te cunosc.
    -Ești nou pe aici?
    - Da! Tocmai ce m-am mutat aici alături de tata!
    -Wwww frumos! (Exclamă ea, încât am crezut că a trezit și morții)
   - Damian? Ai vrea să mergem eu, tu si gașca la o plimbare?
   - Da! De ce nu?
   -Stai! Cine face parte din grup?
   -Vino și o să vezi, prea multe întrebări pui.
       O urmăream pe fata misterioasă numită Cristal, nu era la fel ca toți din satul ăsta, posomorâți și triști, ea era altfel.
       -Damian prinde-mă!
       -Okay! Stai de ce fugi în față. Așteaptă!