Pădurea

Capitolul 2: Universul vrea altceva

Julia

Unde sunt? Se pare că sunt într-un fel de abis. Nu văd absolut nimic. Doar întuneric. Oare cad? Oare stau pe loc? Habar nu am... Ce făceam, oare, înainte să ajung aici? Oh! Așa este! Cădeam!

Cădeam? Chiar Cădeam?

Îmi sap mai adânc în propriile amintiri. Eram în dubița tatălui lui Jerry, în drum spre Ashford, Pluckley... padurea Derring. Din Canterbury până în Ashford nu este exagerat de mult, cu toate că nouă ne-a luat o bună bucată de vreme. Sau poate că nu. E posibil ca mie să mi se fi părut mult deoarece mă aflam lângă singurele persoane care stârnesc în mine niște emoții de-a dreptul explozive. Înțepata de Jena a încercat să mă ia la mișto, dar nu a reușit, apoi... Apoi am căzut. Jerry a pierdut controlul volanului, iar mașina s-a prăbușit de pe stâncă. Ultimele lucruri pe care am apucat să le văd au fost copacii din vale, care se apropiau cutremurător de repede, și expresia de pură îngrijorare și teamă de pe fața lui Aaron în timp ce mă proteja.

Aaron?

Oare e bine? A supraviețuit? Oh, la naiba! Sper ca da! Dacă nu a scăpat sigur și precis îl omor cu mâna mea! Dar stai puțin! Poți omorî pe cineva deja mort?

Oh... Ce drăguț! Eu nici nu știu dacă sunt vie sau moartă, dar îmi arde de glume!

Mă exasperează faptul că nu știu ce se întâmplă cu mine, așa că analizez atent ceea ce mă înconjoară încercând să disting ceva, însă este zadarnic. Sunt înconjurată de nimic. Se poate ca mama să fi pățit același lucru atunci când a murit? Dar dacă da, atunci de ce nu este aici? Și dacă nu, eu cumva nu sunt moartă?

Momentul intens de gândire este spart de o voce înfundată. Mă strigă. Cineva mă strigă de departe, dar sunetul se amplifică încetul cu încetul până devine de-a dreptul asurzitor. O rază de lumină parcă taie lumea obscură în care mă aflam și încep să simt cum îmi curge sângele în valuri prin vene, acompaniat de un puternic miros de lemn, frunze și pământ.

-Julia! strigă pentru ultima dată acea voce misterioasă.

Era o voce bărbătească, gravă, dar suavă și blândă. Mă calma, chiar dacă nu era chiar cel mai bun moment să fiu calmă.

-E vie? Spune-mi, te rog, că-i vie! răsună o a doua voce, mult mai precipitată, plină de disperare. Dacă nu e vie, jur că o omor cu mâna mea! Dar stai... Poți omorî pe cineva deja mort?

Iar acela clar e Aaron, cu aceeași impulsivitate protectivă și posesivă caracteristică lui. Dar tot un idiot rămâne. Însă e idiotul meu. Sau cel puțin a fost...

-Are puls, respiră normal. Teoretic, e vie. Cu practicul însă, nu stăm prea bine.

Cu toată puterea de care dispunem lărgesc atât de mult crampeiul de lumină încât încep să văd. Văd. Aplecat deasupra mea era brunetul ai cărui ochelari acum lipseau. Mă privește surprins. Eu îl privesc la fel de surprinsă. Se pare ca sunt vie.

-Okay, se pare că începem să stăm binișor și cu practicul, șuieră cu o tentă hazlie către Aaron care arăta de parcă i-ar fi fost luată o piatră de pe inimă.

Mă salt cu viteză și simt cum un fulger de durere îmi străbate tot corpul, apoi cad la loc, în șezută, bulversată ca un copilaș trântit în nisip care încă nu a conștientizat ce se întâmplase.