Amintiri secrete

1. Așteaptă până se va simți pregătit

    Încă o zi însorită. Păsările ciripesc, soarele strălucește, glasurile copiilor care se duc la școală se aud vesele pe afară, semn că o să întârzii.

    Mă ridic imediat din pat, decid să sar peste duș și mă îmbrac direct pentru școală. Îmi iau niște blugi de un albastru spălăcit, un tricou larg și deja mi se pare o zi oribilă.De când a murit bunica, parintii mei se poartă foarte urât cu mine; ceartă după ceartă.Pot spune că e o zi ,,ok" dacă nu-mi adresează niciun cuvânt. Începe deodată să plouă și parcă totul devine mai acceptabil.Am stat două săptămâni în casa în care a locuit bunica; dupa ,,plecarea" ei am făcut curat și am aranjat totul pentru a o vinde.Lipsind de la liceu atâta timp, am ramas în urmă cu lecțiile, dar și cu bârfele. În stația de autobuz am dat de Camilla, cea mai buna și singura mea prietenă, alături de fratele ei.

    —Hei!Cum de mergeți cu autobuzul?

    —Oh Issa, mi-a fost atât de dor de tinee! țipă blonda, sărindu-mi în brațe.

    —Și mie de tine!Știi asta.

   Îmi îndrept privirea spre Leo, care era foarte tăcut, și în momentul în care și el mă privește, simt clar că ceva nu este în regulă, dar trebuie să las totul balta fiindcă vine autobuzul.

    —Deci, începe Cam, Jane Austen –desigur, fata populară, totul începe de la ea. Și dacă stau să mă gândesc puțin, ea e așa cum e fiindcă noi îi dăm atenție. Dacă și-ar fi văzut fiecare de treburile lui, nu ar mai fi fost nimeni cunoscut dupa niste etichete și totul ar fi fost mai bine– tocmai s-a despărțit de iubitul ei.De fapt, el s-a despărțit de ea, dar îți dai seama că ea nu va spune asta nimanui. Doamna Moore a dat nota 1 clasei a X-a fiindcă au facut galagie...

    Și lista blondei de lângă mine continua, dar niciunul dintre lucruri nu mi-a atras atenția mai tare decât ce urma să spună:

    —Și mai e ceva...lui Karlos, unul dintre membrii echipei de fotbal, i-a murit părinții într-un grav accident de mașină. În timp ce se duceau să-l ia de la școală, un tir a intrat in ei.Doar știi că părinții lui sunt atât, dar atât de protectivi. Dacă l-ar fi lăsat puțin liber, poate acum ar fi trăit, își încheie Camilla ,,rubrica de știri".

    Tot restul drumului ni-l petrecem în liniște.Chiar dacă nu îl cunosteam pe acest Karlos, îmi părea sincer rău de tot ce i se întâmplase. Când ajungem la liceu, fiecare o ia pe drumul lui, nu înainte să planificăm unde ne vedem în pauza mare.Poate ca este mic oraselul în care trăiesc, dar chiar au făcut un liceu pe cinste, asta însemnând: sală de sport, cantină, bibliotecă, diferite laboratoare, câteva clase libere pentru activități și chiar un mic parc si un stand cu dulciuri. Trebuie să recunosc că mâncarea de la cantină nu e cine știe ce, biblioteca nu e prea mare si laboratoarele sunt folosite doar la ore, cu profesorii, dar chiar au facut o treabă bună. Dacă nu ne place mancarea de la cantina, care e gratis, ceea ce le oferă un plus, ne luam ceva e la stand. În drum spre dulapul meu, vedeam pe oricine, numai pe Karlos nu. Când ajung îmi iau cărțile și mă îndrept spre clasa de filozofie, nu înainte de a mai arunca o privire pe hol.

    Orele trec rapid și la timpul stabilit mă văd cu Camilla și fratele ei, sau cel puțin așa ar fi trebuit fiindca Leo nu e nicăieri. Mă așez la o masă mai retrasă alături de Cam si câteva colege de la clasa de matematica. Pauza trece rapid si Leo tot nu apare, așa că până la urmă îmi iau inima-n dinți și o întreb pe blonda de langa mine:

    —Dar Leo unde e?Nu stabilisem să vină și el să mănânce ceva cu noi, în cantină? O văd că ezită să mă privească si într-un final îmi zice:

    —Da, el...el a trebuit să rămână în clasă, are un test urmatoarea oră și, doar îl știi și tu, nu prea a învățat, spune, încercând să-mi zâmbească, dar se vede clar de la o poștă că minte.

    —De ce mă minți?

    —Nu te mint!Adică...doar așteaptă până se va simți pregătit sa-ți spună, te rog...

   Nu apuc să-i răspund fiindcă se întoarce și pleacă.

    —Hei, Cam! Ce să-mi spună?Despre ce vorbești? dar ea nu imi răspunde și își continuă drumul. Camilla!Camilla Mendel, despre ce vorbești??!

   Degeaba tot țip, fiindca deja nu mă mai aude. Pentru ca nu am reușit să mănânc nimic de la cantina și fiindcă doamna Moore nu știe că m-am întors, aleg să nu mă duc la ora ei și merg către standul cu dulciuri, vrând să-mi iau ceva care să-mi mai potolească foamea. În timp ce încerc să evit privirile celorlalți îl zăresc pe Leo, care vorbea la telefon. Mă apropii încet de el și văd că închide și apoi începe să îi spună ceva paznicului. Reușesc să înțeleg doar ,,Am o programare la doctor", când, deodată, două mâini îmi sunt puse la ochi și nu mai văd nimic, dar aud o voce cunoscută și iar, ca și prima dată când mi-a vorbit, simt cum fluturașii din stomacul meu prind viață.

    —Ghici cine e! îmi spune, și parcă deja îl văd zâmbind. Zâmbesc și eu la rândul meu, și decid să ,,îl torturez" puțin înainte să-mi dea drumul.

    —Hmm, Cammila?

    —Nu.

    —Leo?

    —O haide, știu că doar ce l-ai văzut la poartă.

    —Oh nu!Nu! Nu cred! îmi fac jocul mai departe, prefăcându-mă panicată.

    —Ce e?

    —Doamna Moore? spun și abia de mă pot abține să nu încep să râd.

    —Hahaha, foarte amuzant. Încă nu ți-am dat drumul, nu uita. Cine sunt?

    —Ok, ok, Mike, iubire, știam de la început că tu ești, doar mă jucam puțin.

    —Ce?! spune, dându-și mâinile de pe mine, cine e Mike? și îi pot vedea în sfârșit fața roșie de la gelozie.

    —Ops...mă prefac eu vinovată .

    —Raissa, cine e Mike? spune clar si apăsat.

    —Liniștește-te, Alexandre, era doar o glumă. Pufnește iritat și apoi vine și mă ia în brațe. Mi-ai lipsit.

    —Sigur era doar o glumă?

    —O haide, chiar mă știi pe mine cu atât de mulți prieteni încât să te înșel așa, în două săptămâni? îi spun, punând o față de cățeluș.

    —În fine.Te rog, nu mai face chestii de genul.

    —Și eu ți-am spus să nu-mi mai pui mâinile la ochi și uite unde ne aflam.

   Dintr-o dată vine și mă ia în brațe și știu sigur că ăsta e unul dintre motivele pentru care îl iubesc. Spontanibilitatea lui. Uneori poate fii și enervantă dar de cele mai multe ori e foarte drăguț.Nu cred că voi înceta vreodată să mă îndrăgostesc de el.

    —De ce nu mi-ai spus că ai venit?

    —Am fost ocupată.Nici nu am ajuns bine acasă și mama m-a pus să fac curat peste tot, și alte chestii care oricum o să te plictisească.Haide, vreau să-mi iau ceva dulce, spun și ne îndreptăm amândoi spre omul pe la vreo 50 de ani care ne zâmbea călduros, fiind probabil martor la tot ce se întâmplase mai-nainte. Abia după ce pornim spre interiorul clădirii, îmi aduc aminte ca îl văzusem pe Leo la poartă. Îmi întorc capul într-acolo, dar este evident prea târziu, fiindcă acolo mai era doar paznicul țâfnos țipând spre doi adolescenți care se pare că l-au cam ,,fentat". Ce o fii oare cu doctorul?Și de ce nu vrea să-mi spună nimic?

    Am renunțat să mă mai uit după Karlos, fiindcă era evident că dacă nu a fost la ora 9 la școală, sigur nu va ajunge la 15.Auzisem într-un timp prin parc că iubita lui îl părăsise plecând din țară, fără să îi spună nimic.Ziua trece mai ușor față de cum mă așteptam și tot ce pot să fac este să mă bucur că băiatul cu care sunt și în care îmi pun toată încrederea nu mi-ar face așa ceva niciodată.

    Sau cel puțin așa credeam.

***

  Sooo, acesta a fost primul capitol. Sper că v-a plăcut și sper că va ieși ceva fain cu cartea asta. 💕💕