Trenul spre fericire

Îmi era dor de tine.

  Dragă jurnalule, astăzi e ultima zi de școală. Nu sunt prea fericită având in vedere situația actuală. Trebuie să merg la liceu pentru a innapoia manualele, să nu uitam de aflatul mediilor..lucru nu prea minunat după mine. Voi profita la maxim de timpul petrecut in sala mea de clasă și cele cateva minute de revedere a colegilor. Știu că la anul sunt a 11 a și am timp dar nu pot ști dacă ma întorc în banca de liceu sau ramân tot în biroul meu roz mic și in fața unui ecran. S-a făcut un program pentru predatul manualelor și din nefericire merg azi în timpul pregătirii celor de a 12 a..sper să nu dau ochii cu nimeni..
         Am terminat aici, mă striga mama de aproximativ 5 minute.
    -Georgia, coboară, să-ți iei micul dejun.
    -Neața, mami. Nu mănânc acum, scuze, trebuie să plec, mă așteaptă fetele. Te iubesc, spun in timp ce imi iau manualele și ies afara.
   Am ieșit și ca de obicei  Emma tocmai ce ieșea pe ușă iar Abby nu mare mi-a fost mirarea când  am văzut că nu era in fața casei mele. Îmi scot telefonul din buzunar și decid să o sun.
    - Abby, unde naiba ești? Pariu că diriga ne așteapta pe noi, că na, noi suntem întarziatele pământului.
   -Scumpa mea, frumoasa mea, știi că  te iubesc nu-i așa?
   -Ce ai mai facut?
   -Nimic jur, doar că…
   -Doar că ce?
   -Abby să vezi ce-ți fac dacă in 5 minute nu ești în fața mea! țipă Emma ca o descreierată, să o audă toți vecinii, da, așa e ea.
    -Băi, mai ușor, o sa creadă lumea ca ne răpește cineva, îi spun totuși cu zâmbetul pe buze.
   -Abby, unde ești? Spune-mi odată ca să știu dacă te mai aștept sau nu. Aaa, gata, așa-i ca ești cu Will?
   -Cu cine altcineva, am fost la cafenea, scuze, vreți să venim sa vă luăm?
   -Ce mai aștepți? Hai că vreau să scap repede de la liceu. Îi închid și îi spun lui Emma că îndrăgostiții vin imediat.
   Am așteptat cam cinci minute pe verandă și aud o mașină venind, semn ca au ajuns prietenii mei și voi ajunge pana la urma la liceu. Totusi sunt slabe sanse sa scap repede. La cum o stiu eu pe diriga sigur va vrea sa stie cum ne am descurcat noi in izolare. Si de ce mi e cel mai frica am spus si in  jurnal. Tine minte, daca treci pe langa el zambesti si atat, asa cum mi a spus mama.
   -Georgia, scumpo, ce ai? Te gândești la Făt-Frumos? 
   -Dacă ar exista acel cineva, poate, răspund parcă trezită dintr-un somn adânc.
   -Lasă că știm toți că există, doar nu vrei să recunoști spune Abby mai mult pentru ea.
   -Poftim? Întreb, deși am auzit-o foarte clar, am un simț al auzului foarte dezvoltat, un lucru bun dar nu și când  cineva vrea să spună ceva ce nu ar trebui să aud.
   -În fine, Will dragă, pune orice melodie vrea inima ta, astăzi va fi o zi minunata, sfârșit de an, scap de cărți, ies cu colegii. Nimic nu o să-mi strice ziua. Spun cu o oarecare îndoială, dar hei, va fi minunat. Acesta imi îndeplinește dorința, mă rog, mai mult a lui, și pornește mașina. Da, am mai stat câteva minute pe loc pentru că zăpăcita de Emma și-a uitat telefonul.
    Ajunși în curtea liceului văd mașina  prea cunoscută a lui Jack, apoi colegii mei sar pe noi și ne iau in brațe, mai că ne dau jos și din urma lor vine diriga..puțin supărată of pariez că e din cauză că am venit cu, să vedem, mă uit la ceas și observ că am întârziat 15 minute, Dumnezeule..
   -Fetelor, ați întârziat, ca de obicei, ultima data în clasa a 10 a, ne spune cu lacrimi în ochi și vine spre noi cu brațele deschise, cuprinzându-ne într-o îmbrățișare caldă, ah imi era dor de îmbrățișările ei. Nu dupa scurt timp vin și ceilalți intr-o îmbrățișare de grup.
   -Gata cu sentimentalismele, spun ștergându-mi lacrimile cu dosul palmei. Nu avem nevoie de bocitori, o să ne revedem la anul și o să ne saturam unii de alții.
  -Vreau să-mi las manualeleee, se plânge Kate, ca întotdeauna de altfel.
 Pășesc in liceu pentru ultima dată în care va fi și el aici, simt niște fiori cum mă trec, știu ca el va fi dupa colț cu ceilalți colegi ai lui, oare mai simt ceva pentru el? Oare Abby are dreptate? Cred că fata asta îmi citește gândurile pentru că se apropie de mine și îmi șoptește la ureche:
    -Va fi bine, ai grijă să nu te lase picioarele că știu eu cum te înmoi când  îl vezi.
    -Termină, știi bine că nu mai simt ce simțeam, răspund la rândul meu în șoaptă.
  Își dă ochii peste cap și îmi dă drumul la mână plecând mai în fața lângă iubirea ei de o viață. Știu ca nu e momentul acum, pentru că urmează dezvăluirea adevărului dar, ea și Will sunt împreună încă din clasa a 8 a si deși diriga nu e de acord cu relațiile l între colegi a trecut cu vederea, pentru că de ce nu. Mă bucur pentru ei, chiar mă bucur, sunt foarte frumoși împreună și sper să îi țină mult.
   Revenind, ajung în dreptul scărilor și  îmi întorc capul, bineînțeles să văd  dacă e acolo. Nu era, erau colegii lui, dar nici urmă de el. De ce am simțit o urmă de dezamăgire? Nu, nu mai am sentimente, ce e cu mine?!
   Ignor totuși sentimentul acesta, merg mai departe alaturi de colegii mei, exact când credeam că nu-l voi vedea și  nu-i voi auzi vocea..
   -Jack, hai să-ți arat ceva. Strigă Markian, cel mai bun prieten al lui de altfel. 
         Foarte original știu, mi-am dat seama că fac asta special să mă atragă  pe mine, da, au reușit, m-am întors și   l-am privit în ochi, ochii aia albaștri, cândva mă pierdeam în ei, acum nu văd nimic decât…tristețe? Nu poate fi, îi zâmbesc, îmi zâmbește la rândul lui, trist, din nou nu poate fi, mă întorc și  îmi văd de drumul meu. Momentul adevărului..nu mai simt nimic, puțin dor, dar n-ar trebui. Nu după ce mi-a făcut. E o poveste destul de lungă, dar o las pe mai târziu.
     Urc scările cu gândurile amestecate, mă trezesc la realitate când aud vocea plângacioasă a lui Kate.
    -Nu mai pot să car cărțile astea, mă dor mainilee.
    -Pe bune? Ai urcat câteva trepte, hai ca poți, aud vocea puțin iritată a lui Austin.
  Austin e cel mai bun prieten al nostru, Însă acum noi doi suntem certați. Îl cunosc înca de la 2 ani, am crescut împreună. Motivul pentru care ne-am certat? A  fost cu o săptămână înainte, da, nu-mi vorbește de o săptămână, nici măcar nu a vrut să meargă cu noi azi..Revenind, era seară și eram în fața  casei lui, pe veranda, ne uitam la stele când a deschis el subiectul, Jack. M-a întrebat cum sunt și i-am raspuns sincer, că sunt bine, l-am iertat și îmi văd de viața mea, probabil asta l-a enervat cel mai mult pentru că lui nu i se pare normal să iert pe cineva care m-a ranit în felul asta. Sincer nici nu știu de ce s-a suparat atât de tare încât să nu-mi mai vorbească. Dacă Emma ar ști despre asta sigur ar zice că e un act de gelozie. Dar e imposibil, cum ar putea sa mă iubească cineva care mă tratează ca pe o soră? 
     -Hei, spun în timp ce mă apropii discret de el.
    -Hei, îmi răspunde cu privirea în  pământ.
    Dumnezeule, doar nu o să stricăm o prietenie clădită în ani într-o săptămână.
     Am ajuns în clasă și m-am așezat  lângă el.
    -Austin, ești bine? Nu am mai vorbit de ceva timp și recunosc că mi-e dor de tine.
   -Și mie mi-e dor de tine, te rog să mă ierți.
   -Ah, prostuțule, te înțeleg, așa aș fi reacționat și eu, a fost o prostie să nu-mi mai vorbești. Spun și tot ce vreau acum e o îmbrățișare caldă de la prietenul meu.
   -Vino aici, spune în timp ce își  deschide larg brațele. Ma cuibăresc la pieptul lui, și-mi spune: ai dreptate, nu poți urî pe cineva pe care cândva l-ai iubit cel mai mult. Îi zâmbesc, apoi îmi aud numele citit de diriga, asta înseamnă că trebuie să-mi așez  manualele.
    Am predat cu toții manualele și asta înseamnă că acum putem pleca acasă, dar cum am spus și mai devreme, diriga îmi strică planurile. 
   -Copii, haideți să mai stăm câteva  minute în curte la banca noastră, vreau să-mi ostoiesc dorul de voi.
Ei bine, câteva minute nu înseamnă  foarte mult. Colegii mei ies din clasă  iar eu și Austin rămânem în urmă, povestind diverse, ca deobicei acesta mă face să râd, exact când să dau colțul îl văd pe Jack, mi-a pierit zâmbetul și  nu numai mie.
    -Te las cateva secunde, te astept afară, spune Austin și știu sigur că nu-i convine situația.
    -Hei, îi spun într-un final fără să îl  privesc în ochi.
    -Hei, îmi răspunde în șoaptă și cu capul aplecat.
 Câteva minute de tăcere.
   -De ce mi-e atât de greu să vorbesc cu tine?
   -De parcă mie mi-e ușor, întotdeauna  am crezut că e ușor să ierți pe cineva dar niciodată lucrurile nu devin cum erau înainte. Nu e ca și cum înainte era totul roz.
    -Mă vei ierta vreodată? Mă întreabă  încă cu ochii ațintiți în podea.
    -Te-am iertat deja, cum aș putea să  nu o fac? Oricum ar fi raul rămâne  făcut și va rămâne în sufletul meu mereu.
    -Crezi că am putea reveni la ce eram odată?
    Întrebarea lui mă lasă mască, cum crede ca mă  pot intoarce la ce m-a rănit odată?
     -Tu auzi ce mă întrebi? Noi doi nu vom mai exista. Dar țin la tine destul de mult încât îți pot acorda șansa să rămânem prieteni. Daca și tu vrei asta, normal.
     Nu știu ce e în capul meu, e ultimul lucru pe care l-aș vrea, dar oricum n-aș  putea sa fiu atât de apropiată cum sunt cu Austin.
    -Normal, ar fi jumătate cât am nevoie.
    -Da, în fine, trebuie să plec, mă așteaptă afară..
     -Imi era dor de tine. Strigă în urma mea, m-am întors și i-am zâmbit deși în  sufletul meu știam că asta nu o să se termine bine.