Singur. Intr-o padure imensa, singur . Asa am ajuns eu. Nu m-am gandit niciodata ca viata isi va bate in halul asta joc de mine. Cum sa se întâmple una ca asta ?!
Dar am fost fericit. Atat de fericit...si cine ar fi crezut ca fericirea poate intra in viata cuiva atat de greu si poate disparea asa de usor ? Eu am simțit asta pe pielea mea. Si o simt. Eu sunt o gresala. Si abia acum mi-am dat seama de asta. Insa acum un an...habar nu aveam.
Totul a inceput cu o zi noroasa de noiembrie. Imi plac zilele de tipul asta, ma fac sa ma simt bine, sa ma simt in largul meu.
Dar trebuia sa merg la scoala si bineînțeles, nu vroiam. Eram satul deja de aceleasi persoane , aceiasi profesori, toti axati pe problemele lor, care nu se schimbau niciodată, nimic nu se schimba.
Locuiesc singur. Mama a murit cand eram mic. Nu simt nimic, compasiune, durere sau tristete cand ma gandesc la ea. Niciodata nu a fost langa mine, asa cum am auzit ca ar trebui sa fie o mama. Mereu a fost preocupata de persoana ei. Nu a existat vreo legătură speciala intre noi sau ceva de genul.
Cu tata m-am certat acum un an si de atunci nu mai vorbim. Motivele nu sunt importante. Apartamentul in care stau este al lui, l-a cumpărat cand eu eram mai mic, tocmai cu gandul ca eu o sa locuiesc aici intr-o zi. Dar ziua aceea a venit mai repede decat m-am putut astepta. Tata imi mai trimite bani, din cand in cand, pentru ca nu imi pot permite o slujba inca,din cauza scolii. M-am mutat aici de la 17 ani iar acum am 18. Dar ma descurc. Si cred ca asa si trebuie. Nu mi-a placut niciodata sa depind de cineva, am vrut mereu sa pot face tot ce vreau de unul singur. Sa imi ating singur scopul.
Ghiozdanul statea aruncat pe canapeaua din sufragerie. L-am luat si am iesit pe usa, oftand.
In ultimul timp m-am simțit destul de diferit. Sunt mai trist...mai retras. Bine,nu e ca si cum pana acum as fi fost o persoana incredibil de socialbila.
Adica..in general nu imi place sa vorbesc cu lumea. Mi se pare o risipa totala de timp. Dar acum e mai rau. Simt ca nu mai sunt acelasi. Vad lucrurile cu alti ochi, m-am gandit de nenumărate ori la sinucidere. Ma culc si ma trezesc cu gandul asta. Dar nu o fac. Nu imi e frica de moarte. E ceva firesc, fie ca se va intampla acum ori mai tarziu, tot se va ajunge la ea. Dar totuși, ceva ma opreste sa o fac.
Am ajuns. Am deschis usa clasei. Toate capetele s-au intors spre mine. Mereu se intampla asta . Lumea ma priveste ciudat. Toti ma vad ca pe un ciudat. Dar nu imi pasa. Si ei sunt ciudati pentru mine. Sau...prea normali. Iar pe mine normalul ma plictiseste de moarte.
Mi-am lasat capul in jos si m-am asezat in ultima banca, ca de obicei, uitandu-ma la ceas, pana cand profesorul de latina a intrat in clasa.
- Buna dimineața, copii !
Toti au raslu răspuns, ridicandu-se. Eu nu.
- Domnule Styles, ce s-a intamplat? m-a întrebat afisand un zambet tamp pe fata.
- Nimic.
- Atunci de ce nu ai salutat ?
- Pentru mine nu este o dimineata buna. Am raspuns simplu.
- Poate ai vrea sa te ridici in picioare.
- De ce ?
- Ce vrei sa spui, tinere ?! Arata-mi putin respect !
- Amandoi suntem oameni, nu-i asa ? Doar ca dumneavoastră sunteti as la latina, motiv pentru care o predati. Asta nu va da totusi dreptul sa ne tratati de parca v-am fi inferiori.
Probabil nu trebuia sa spun asta. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Niciodata nu am mai reactionat asa. In clasa era o liniste de mormant, puteam auzi chiar si ingrijitoarea care matura holul de la parter. Ma uitam fix in ochii profesorului, care se incruntase si sincer sa fiu,parea foarte surprins ca un elev a indraznit sa comenteze astfel. Si atitudinea asta ma enerveaza. De ce nu poate infrunta realitatea ? Pentru ca asta e adevarul.
- Harold, in biroul directorului, ACUM !
Nu a decurs chiar atat de rau. Ma gandeam ca imi va face morala, dar probabil a fost asa izbit de adevar, incat a ramas fara cuvinte.
Mi-am luat ghiozdanul cu mine, pentru ca eram sigur ca nu voi reveni in clasa si am iesit, indreptandu-ma spre biroul directorului. Ajuns in fata usii, am tusit scurt si am batut de doua ori, dupa care am intrat. Directorul statea in picioare in fata ferestrei, pe unde lumina soarelui palid patrundea in camera. S-a intors spre mine.
- Hm..Harry. Ce s-a intamplat ?
- Am avut o discuție cu profesorul de latina.
- Care a constat in...?
- Nu m-am ridicat ridicat cand a intrat in clasa si nu am spus "buna dimineata". M-a intrebat de ce si i-am spus ca pentru mine nu e o dimineata buna. Apoi a continuat sa imi reproseze asta si eu i-am spus ca elevii nu îi sunt inferiori asa cum crede si ca nu are dreptul sa îi oblige sa se ridice de fiecare data cand intra in clasa.
Directorul se uita fix in ochii mei. Avea o privire blanda, dar expresia fetei sale nu ma ajuta sa imi dau seama la ce se gandeste.
- Iti dai seama ca ce ai spus nu e bine, nu ?
- De ce ? Mi-am exprimat parerea.
- Haha, tinere, parerea ta este gresita.
- Poate fi, dar e a mea si am dreptul sa o spun.
- Uite ce e, Harry, fie ca vrei, fie ca nu vrei, nu i te poti adresa asa unui profesor. Pur si simplu nu ai voie. E lipsa de respect. Sper ca nu se va mai intampla, ne-am inteles ?
Am dat din cap aprobator, dar nu eram de acord cu el.
- Esti suspendat pentru urmatoarele 3 zile, apropo.
- Bine.
Am dat sa ies, cand l-am auzit tusind.
- La revedere ! am spus intorcandu-ma.
- La revedere !
Nu m-a deranjat ca m-a suspendat. Oricum in ultimul timp nu ma mai interesa nimic din ce ni se preda, iar acele 3 zile probabil nu vor fi o excepție.
Intr-un fel ma bucuram,pentru ca aveam mai mult timp pentru mine.
Mi-am pus ghiozdanul in spate si am fugit afara. Era destul de răcoare, dar nu prea rau. Imi placea sa simt vantul patrunzandu-mi prin haine.
Am iesit din curtea scolii si am mers pe o poteca ingusta, pana cand am ajuns in fata unei paduri. Îmi place sa merg acolo, ma face sa ma simt bine. Nu sunt oameni care sa ma bata la cap si e liniste, iar linistea ma ajuta sa reflectez asupra lucrurilor. Am intrat, frunzele de toamna fosnindu-mi sub picioare. In acea zi totul era atat de tacut si calm. O atmosfera perfecta. M-am avantat pana in adancul padurii, pana când am gasit un loc mai linistit in care sa stau. Soarele stralucea putin mai puternic ca inainte , dar acolo unde eram nu ma putea deranja, razele lui patrundeau doar putin printre frunzele copacilor. Ma rog..cele care mai ramasesera in copaci.
M-am asezat langa un copac si m-am intins, uitandu-ma la cer. Nu puteam sa imi dau seama de ce totul e asa cum e. De ce nu suntem diferiti, de ce nu e lumea diferita ? De ce existam ? Adica..dupa ce mori nu mai conteaza ce ai făcut in timpul vietii. Tu nu ai cum sa te mai bucuri de succesul datorat muncii tale, pentru ca nu mai esti acolo, nu mai simti nimic. Viata mi se pare o prostie. Cu toate etapele ei plicitisitoare, copilaria, adolescenta, maturitatea, batranetea..si fiecare cuprinde alte etape la fel de plictisitoare.
Imi era cald si ma simteam confortabil. Frunzele de sub mine erau moi, iar trunchiul copacului nu era prea dur, nu ma deranja la spate. Prin urmare am decis ca cel mai bun lucru pe care as putea sa il fac este sa pun capat tuturor gandurilor si sa dorm putin, asa ca am inchis ochii si nu dupa mult timp, am adormit.
