Planul Atracției Vol. 1

Planul Atracției - Capitolul 3

Deschid sertarul din baie destinat sectorului de make-up și îmi fac o notă internă conform căreia va trebui să arunc jumătate din ceea ce este acolo. Evident că în graba mea matinală trag prea tare și conținutul
sertarului se varsă zgomotos pe gresie. Perfect! Exact ce îmi lipsea când mă grăbeam.
Din păcate pentru dezastrul realizat aici prin propria mea măiestrie, nu prea am soluție decât după ce mă întorc.
Prin urmare, să-ncepem smăcuiala: cremă hidratantă, fond de ten,
fard de obraz, pudră, fard de pleoape, tuș, rimel, creion de sprâncene... God mai sunt multe? A... și luciu de buze.
Și se mai întreabă bărbații de ce stăm un ceas la baie?
Bobiță, tu crezi că e simplu să fii femeie??? Ia încearcă trei zile, din care măcar una să fii la ciclu! O să-ți
dai demisia instant și data viitoare nu o să mai comentezi.
Caut grăbită aplicația de Uber în telefon. Nici nu mă gândesc să-mi chinui picioarele în pantofii aceștia mergând pe jos. Sunt ei mortal de frumoși, dar degetele mele îi simt mortali în alt sens al cuvântului (unul nu tocmai plăcut).
Aplicația îmi zice că în două minute mașina va fi jos. Las grijile încuiate bine în casă și plec.
Deschid ușa din spate, apreciind că am nimerit o cursă cu un Audi A4: Lucky me! Mă așez cu grijă pe banchetă și-i zic șoferului:
—Bună! Du-mă, te rog, la clădirea Potrea din centru.
Constat între timp că șoferul este un puștan de maximum 20 de
ani care rânjește aiurea în tramvai și se uită la mine prin oglinda
retrovizoare fără să zică nimic. Hai, băiete, că n-am timp de pierdut tocmai acum! Ce mai momente își mai găsesc și ăștia!!!
—E vreo problemă cu locația?, îl întreb ușor iritată.
—Cu locația nu. Doar cu bluza dumneavoastră ar fi o mică
problemă, îmi zice el, continuând să zâmbească.
Mă uit repede în jos și constat că are dreptate: am încheiat doar
doi nasturi de la cămașă, lăsând la vedere șiragul de mărgele care
și-au găsit loc să atârne fix în mijlocul decolteului cu vedere la
sutienul meu de dantelă albă. Trebuie să recunosc că aș aprecia și eu vederea, dacă aș fi bărbat.
În timp ce mă închei repede, încerc să-mi amintesc ce am făcut de am rămas așa. Cum de am uitat un lucru atât de esențial?
Dar până la urmă ce mai contează? Lucrul făcut e bun făcut. Noroc că m-a atenționat puștiul ăsta.
—Problemă rezolvată, putem pleca!, îl înștiințez.
—Ok, am pornit. Trebuie să recunosc că mi-ați făcut ziua mai frumoasă, îl aud vociferând, în timp ce e atent la drum.
—Bine că am făcut și eu ceva bun! Upsss. Asta nu trebuia s-o zic cu voce tare.
Stilul lui de condus îmi amestecă mâncarea de dimineață: frâne bruște, curbe luate în viteză, accelerării aiurea. Frate, oare cine ți-a dat ție carnetul? Și, mai important, când s-a întâmplat asta? Sper că nu e prima ta cursă. Îmi doream eu să ajung repede, dar nici chiar AȘA de repede.
Mă trezesc în fața clădirii impunătoare și simt cumva că, începând de azi, o să fac drumul acesta în mod constant.
Numește-o intuiție feminină, numește-o al șaselea simț, dar, DA, femeile au o tendință fenomenală de a simți lucrurile bune sau rele, care urmează să survină.
—18 lei, vă rog, mă trezește la realitate șoferul.
Scotocesc în portofel, îi plătesc cursa și ies.
—Mulțumesc. Zi frumoasă!
—La fel, domnișoară!
Înregistrez în spatele meu un scrâșnet puternic de roți (ce puștan vitezoman!), dar îmi continuu drumul spre intrarea în clădire.
Concomitent cu intrarea mea pe ușa de lemn masiv, încep să inventariez: serviciu de pază, lobby spațios cu marmură, oglinzi impecabile, lifturi lustruite, multe flori, mulți oameni. Locul ăsta are un farmec aparte, trebuie să recunosc.
Mă îndrept zâmbind spre recepție:
—Bună dimineața! Numele meu este Liana Matei. Am un interviu programat cu domnul Potrea.
În spatele ghișeului de recepție stă o blondă mult prea serioasă pentru ora aceasta matinală. Pe ecusonul din pieptul ei este inscripționat cu negru numele Luana. Se încruntă și scoate dintr-un sertar un ditamai catastiful, pe care începe să-l răsfoiască, notează ceva grăbită în el și-l trântește
deasupra biroului, sub nasul meu, indicând cu o unghie, de o lungime considerabilă, un anumit câmp, zicând:
—O semnătură, vă rog, aici! Între timp, am să validez ecusonul
de vizitator cu ajutorul căruia veți putea intra la etaj. Sunteți așteptată la ora 8:30, ceea ce înseamnă că trebuie să ne grăbim.
În clipele care urmează, o privesc pe Luana cum se luptă cu un aparat care, din câte îmi pot da seama, nu vrea să colaboreze în acest moment cu ea.
Semnez și aștept, profitând de ocazie pentru a arunca o privire la persoanele care se îndreaptă grăbite către lift. Ce-i cu oamenii ăștia și graba? Suntem în secolul vitezei, dar nu ar trebui s-o luăm ad litteram.
Un clinchet îmi distrage atenția de la gândurile mele și constat că Luana mi-a pus deasupra biroului ecusonul despre care îmi vorbea.
—Mulțumesc, îi spun eu, luându-l.
—Cu plăcere. Luați liftul din stânga, urcați până la 6, faceți imediat dreapta și veți fi redirecționată de acolo. Succes!
Înclin aprobator din cap și pornesc către liftul indicat.
Pe drum mă gândesc că este imperios necesar să mă împrietenesc cu Luana. Pare genul de om care știe toate bârfele de aici. O să-mi fie de folos!
Liftul din stânga… oare celelalte nu urcă până la etajul 6? Sau ce? N-or fi așa de rapide, te pomenești! N-am înțeles de ce tocmai ăsta e cel potrivit. Anyway, îmi fac loc printre câțiva
domni îmbrăcați în costume impecabile și o doamnă într-o robă
neagră, lungă, și cu o bavetă albă, lucioasă, care poartă la braț câteva dosare stufoase. Cândva, poate o să ajung și eu așa: o femeie influentă. Sau cel puțin n-o să încetez să sper.
Liftul se oprește, ușile se deschid și constat că am în fața ochilor un etaj întreg plin de birouri și o armată de oameni. Trebuie s-o cred pe cuvânt pe Ele când îmi mai zice că spațiul lor
de lucru este imens.
Coborâm cu toții, fiecare luând-o în altă direcție. Eu merg spre dreapta și dau de un birou micuț unde stă o domnișoară drăguță, fără ecuson de această dată.
—Bună dimineața! Sunt aici pentru interviu.
—Bună dimineața! Domnișoara Matei, presupun?, întreabă ea zâmbitoare.
—În persoană, îi răspund zâmbind, la rândul meu.
—Am să vă rog să așteptați un minuțel. Domnul Potrea nu va
ține personal interviul astăzi. A delegat unul dintre asociați pentru
asta.
Ok… nu ar trebui să conteze asta pentru mine. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc, dar probabil, dacă totul merge bine, o să am toate șansele.
O văd pe domnișoară intrând pe ușile din spatele biroului ei, se aude un schimb de voci, după care se întoarce și mă invită înăuntru.
That’s it! Acum e momentul meu.
Intru încrezătoare și... rămân cu gura căscată.
Lângă birou stă Mister Dark.