Cristalul destinului

Capitolul 1

Cu foarte mult timp în urmă, când oameni erau simpli și lipsiți de orice capacitate de a dezvolta lumea în care trăiesc, Priamos, preamăritul zeu, a trimis darul măreț, coliere de cristal menite să ofere puteri speciale celor aleși de El.
Acum Priamos continuă să trimită cutii de lemn pentru cei născuți în fiecare an, dar doar cei aleși de zeu găseau colierul de cristal în cutie.
Cutiile apăreau la două zile după începerea unui an nou doar în cinci locuri din lume pe care guvernul le ținea ascunse din motive de siguranța mondială.
Pe cutii erau însemnate data, sexul și ora exactă la care sa născut nou născutul, astfel cu ajutorul unui sistem bine pus la punct guvernul înmânează cutia specifica fiecărui adolescent la vârsta de 17 ani. Foarte rar au fost greșite cutiile, odată o persona a primit o cutie destinată altcuiva care sa dovedit a avea un colier al telekineziei, dar în momentul în care și l-a pus la gât a murit fix în fața părinților lui. Guvernul a încercat să ascundă povestea, dar asemenea știri circula repede și curând întregul Thetoris a auzit despre întâmplare.
Aici locuiesc eu, în statul Thetoris, al patrule stat ca mărime și unul din cele 17 state ce formează Meas.
Trăiesc împreună cu mama mea și fratele meu mai mare, tata a murit când eu aveam 8 într-un atac terorit de Ziua Slăvii împreună cu alte 32 de persoane după ce intr-o clădire au fost plantate bombe și să prăbușit în apropierea festivități organizată în cinstea sărbătorii mondiale.
Încă mi-l amintesc și acum cum glumeam și ne jucam împreuna toți trei, eu, el și Silas fratele meu, cum îmi citea mereu câte o poveste înainte de culcare și apoi mă săruta pe frunte și îmi spunea cel mai frumos noapte bună, parcă cântând.
Mama nu a fost întotdeauna alături de mine așa cum a fost tata, ea era mai dura cu mine, mereu îmi judeca deciziile și notele de la școala chiar dacă era foarte bune spune întotdeauna că pot mai mult și apoi mă făcea leneșă și inutila deși întotdeauna mă ofeream să o ajut cu treburile casnice iar în mare parte mă refuza. Dar totuși știam ca ma iubea , așa cum orice mama își iubește copilul, doar ca ea o făcea în felul ei. Și o înțelegeam. După ce a murit tata a fost distrusă, ba chiar a dispărut pentru trei luni. 
Toată viața mea am crescut cu părinți mei ca modelul iubirii perfecte, de multe ori l-am pus pe tata să îmi povestească cum sau întâlnit, pur și simplu nu mă mai săturăm de povestea asta. Ei aveau aceiasi zi de naștere așa că atunci când sau dus să își revendice fiecare cutia s-au întâlnit, cutiile amândurora erau goale cea ce a însemnat o dezamagire pentru amândoi dar tata spune că acea zi a fost cea mai fericita din viața lui pentru ca după aceea a invitat-o pe mama în oraș și sau simțit foarte bine împreună.
Eu nu credeam ca o să am norocul să întâlnesc vreodată o persoană pe care să o iubesc așa de mult cum tata o iubea pe mama, dar nici nu am așteptări prea mari ca cutiuța mea de lemn o să conțină un colier.
Părinți mei nu au print unul, nici măcar fratele meu. Chiar dacă căpătarea unui colier nu depindea de familie, de statu sau de oricare alte criterii tot nu doream să îmi fac speranțe false ca mai târziu să fiu dezamăgită.
Fratele meu era așa sigur pe el că o să primească cristalul geniului -fiindcă se credea un geniu și sincer chiar e foarte deștept, doar că mie nu îmi plăcea să ii recunosc asta în față- încât atunci când a văzut cutia goală a făcut o criza. Dar acum e bine, își continua facultatea și are o iubita drăguța cu care mă înțeleg foarte bine.
Eu sunt foarte timidă de fel și din cauza asta nu am foarte mulți prieteni. Theo este prietenul meu cel mai bun, faptul ca este băiat face pe toată lumea să creadă că suntem împreună dar noua nici că ne pasă. Mă înțeleg bine cu băieți uneori mai bine decât cu fetele poate o parte din asta se datorează și faptului că atunci când eram mică obișnuiam să mă joc cu fratele meu și prieteni lui, băieți.
Bănuiesc că mama a observat comportamentul meu băiețesc așa că m-a trimis la cursuri de dans modern.
Am început cursurile pe la zece ani și încă mai merg la ele și în ziua de azi, dansul a devenit o parte din mine.
Chiar dacă petrec atât de mult timp printre băieți, nu am avut niciodată un
iubit nici măcar nu am sărutat vreodată un băiat deși majoritatea prietenelor mele de la școala au făcut, dar ele spre deosebire de mine sunt mai frumoase și mai drăguțe, toți băieți se uită la ele când mergem pe holurile școlii pe mine parca nici nu mă observă. Nu sunt forte înaltă de satura dar nici scundă, parul meu este șaten închis iar ochii căprui, fata ovală și buzele de un roz închis, după cum am spus nimic special.
Cel mai probabil intr-o bună zi după ce termin facultatea o să gasesc un băiat cu care să îmi întemeiez o familie, amândoi o să avem servicii bine plătite și o să trăim o viața liniștita în căminul nostru dintr-un micuț orășel.
Nu îmi doream mai mult de atât și nici nu cred ca o să primesc mai mult de atât, o viața simplă și fericită.