In poza il avem pe Adrian
Nu inteleg... Ei niciodata nu inteleg. Am facut eu ceva rau? La gandul asta mi-a venit sa zambesc. Dar nu am facut-o. Niciodata nu am facut-o. Nu am de ce sa zambesc. Parintii m-au abandonat aici cand aveam sase ani. Credeau ca sunt retardata mintal asa ca m-au adus la azilul de nebuni. Le era rusine cu mine. Ei erau niste oameni importanti. De atunci nu am mai auzit de ei desii mereu imi trimiteau cadouri. De fiecare data cand ma pierd la propriu in lumea mea din cap nimeni nu ma pote trezii. Au incercat toate metodele. Dar cum am mai zis. Ei nu inteleg. Eu ma pot scoate singura din universul in care mintea mea traieste. Nu am voie sa ies din incinta azilului ca sa nu cumva sa intru iar in starea de teleportare si sa ma loveasca vre-o masina. Sunt oameni rai aici, copii rai, agresivi. Eu sunt pasnica. Stiu sa scriu, sa citesc, sa calculez. Toate astea m-a invatat o doctorita de aici. E singura care m-a inteles. A spus ca sunt un geniu. Cand nu avaeam crize faceam carti intregi de exercitii pe care mi le aducea din toate materile. Am inventat anumite chestii dar nu am vrut niciodata sa le arat lumii. Mereu ma uitam la oamenii care veneau sa isi viziteze rudele. La adolescenti ce veneau sa faca voluntariat. Ma intreb cum e sa mergi la scoala si sa ai o viata normala. In camera mea este un televizor la care ma uit mereu cand vreau sa cred ca sunt normala. Anabel... Asa o chiama pe doctorita. Mi-a adus si un calculator foarte vechi pe care am proiectat o gramada de chestii. Totusi aici nu aveam internet. Asa ca... Am proiectat chiar o lume virtuala destul de draguta. Exact cum cred eu ca e lumea inafara zidurilor. Cand nu stau pe calculator, fac exerciti, construiesc, ma uit la Tv, citesc, ma plimb prin curte sau sant in una din transele alea imi place sa pictez. Camera mea e plina de tablouri, schite, sculpturi si alte chestii facute de mine. In curand implinesc 17 ani. Pana a venit Anabel in acest spital doar stateam in pat si ma jucam su pernele si ce mai aveam prin camera.
-Buna dimineata Crul. Ce mai faci? Ti-am adus niste carti cu fizica cuantica avansata.
-Multumesc mult Anabel. Termin exercitile din ele pana maine. Cum mai am creierul? Vedeam ca se uita la fisa mea medicala. Imi placea si medicina. Am inteles ca la creierul meu, o parte din el , adica creierul mic este un pic cam dezvoltat.
-Este bine ca in totdeauna. Cum o mai duci?
-Ca in totdeauna. Ca prin vis. Ce mai face familia ta? Baiatul tau Adrian?
-Face bine. Apropo. Astazi va venii pentru prima oara sa ma ajute. El iti va aduce acele fise de IQ de la universitatile la care le-am trimis.
-Bine. Sper sa nu ma prinda visand cu ochii deschisi.
-Chiar iti plac metaforele. Vrei sa iti mai aduc niste carti? Si in ce limba le vrei?
-Le-as vrea in limba greaca. Ceva de istorie. Multumesc. Se uita strambanduse la ceas.
-Adrian trebuia deja sa ajunga. Pe unde o fi? Eu o sa plec. El trebuie sa apara incurand. Cu aceste cuvinte a parasit camera.
Din perspectiva lui Adrian:
Am bagat viteza deoarece am intarziat. Mama a zis ca salonul la care trebuie sa duc aceste fise era nr 144. Mi-a mai zis sa nu imi fie frica. Pacienta de acolo nu este agresiva. Mie toti de aici mi se pareau ciudati. Am urcat scarile. Usa era pictata foarte interesant. Cu feţe de fete in umbra ca niste amintiri vagi. Am ciocanit la usa. Din nauntru s-a auzit o voce de adolescenta de vre-o 16-18 ani. Vocea suna minunat. Am itrat. In camera erea un adevarat muzeu se arta. Pe pat era o fata care rezolv niste exercii. Parea fizica cuantica. Stai ce? Fizica cuantica si arta?
-Buna dimineata. Presupun ca tu esti Adrian. Si-a ridicat fata de dupa caiet si am putut sa ii observ trasaturile. Avea parul saten- aproape blond-, ochi negri adanci in care se pote vedea o furtuna moarta. O fata in forma de inima si niste buze rozalii, carnoase plus un corp... Oau. Tot ce am putut sa spun a fost:
