Maeve Grace a știut mereu că secretele trebuie ținute depate de cei dragi. A înțeles că înăuntrul ei se dă constant o luptă între bine și rău. A învățat că uneori, să fii pe cont propriu nu e de ajuns.
Și-a pavat calea spre Iad cu bune intenț...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În Ashville, Ohio, era doar o altă zi înnorată și ploioasă de mai. Picăturile mari de apă cădeau cu rapiditate din cer și se izbeau cu putere de acoperișurile caselor de pe Cherry St, în timp ce Maeve Grace își așeza cu grijă cele câteva fire de salvie în vaza goală de pe biroul din colțul camerei sale. Mirosul puternic emanat de plantă îi invada treptat plămânii și îi trezea simțurile, făcând-o din nou hipersensibilă și visătoare. Singură și ușor amețită între cei patru pereți, simțind culorile și văzând sunetele, era din nou conectată cu tot ce o înconjura.
Se așezase cu greu pe scaun, cu pupilele atât de dilatate, că-i acopereau aproape total azuriul ochilor. Corpul îi vibra de energie, iar gândurile îi zburau prin minte, amestecându-se și dispărând în neant. Îi trebui un moment până își așeză mâinile tremurânde pe marginile unui bol de sticlă și își scufundă indexul pentru o clipă înăuntru, tulburând apa. Apoi, de parcă pelicula apei s-ar fi cristalizat, îi crestă ca un ciob de sticlă buricul degetului, iar fata icni. Câteva picături de sânge căzură și apucaseră a se difuza în apă, atunci când ușa se trânti brusc de perete, iar Maeve sări automat de pe scaun, împleticindu-se în picioare.
— Nathaniel! mustră persoana ce o întrerupse, sprijinindu-se de marginea biroului. Ce crezi că faci aici?
Acesta îi aruncă privirea pierdută a unui pisoi și nu îndrăzni a înainta spre ea. Își simțea entuziasmul disipându-se, iar obrajii luând foc, potrivindu-și stingher mâinile în buzunarele din față a pantalonilor sport pe care îi purta, în zadar.
— Tata mi-a spus că trebuie să vorbiți. Te așteaptă jos, o informă acesta.
Maeve oftă și se îndreptă spre ușă, pentru a-și conduce fratele afară. Apăsă pe clanță și închiseră ușa în urma lor, îndreptându-se spre scările din capătul culoarului, când Nate tresări cu ochii fixați pe degetele ei, pe care un fir subțire de sânge își croia drum, aproape de palmă.
— Ești rănită? vocea îi suna surpinsă și puțin frântă.
Aceasta își privi cu meticuliozitate mâna, de parcă ar fi devenit brusc conștientă de împunsătura de durere ce îi făcea ființa să tresară.
— Sunt bine, replică ea.
Efectul salviei se risipea treptat, iar starea scurtă de deplină înțelegere dinăuntrul său se schimba brusc într-o formă pură de agitație și confuzie. Continuă, cu toate acestea, să coboare la parter, acolo unde Simon îi aștepta sprijinit de spătarul unui fotoliu crem, cu brațele strânse la piept.
Maeve era pe deplin conștientă de statura impunătoare a tatălui său, până și în acel moment, când îi făcuse semn să se așeze pe canapeaua liberă din stânga sa, iar ea îi ignoră cerința. Părintele său emana autoritate și corectitudine din toți porii, plus ceva indescifrabil, dar care o ducea constant pe Maeve cu gândul la esență de arțar și cafea tare.
— Ne poți lăsa singuri pentru o clipă, Nathaniel? vocea lui Simon a spart tăcerea copleșitoare în care se aflau.
Nate a încuviințat docil și și-a croit imediat drumul spre camera sa, fără alte obiecții sau comentarii, în timp ce Maeve a rămas nemișcată, la baza scărilor.
—Amelié m-a sunat de dimineață, ca să-ți reprogrameze din nou ședințele de terapie, a informat-o. Vrea să vă vedeți în weekend și să-i duci fișele de data trecută.
Maeve își mușcă buza de jos și încuviință resemnată. De două ori pe săptămână suna mai bine decât trei, cum aceasta stabilise inițial, iar Amelié era mult mai înțelegătoare decât ceilalți terapeuți în ceea ce privea nevoile pacienților săi.
— Te așteaptă mâine dimineață la prima oră. Și Maeve, adaugă acesta, să nu întârzii!
— Desigur, tată, șopti abia perceptibil. Sunt liberă să plec, acum?
Își simțea inima bătând nebunește, gata să alerge din nou la etaj odată ce își primea răspunsul afirmativ. Își iubea tatăl, chiar o făcea, însă în ultimul an, devenise mult prea rigid. Îi era dor de zâmbetul său și de serile de vineri în care jucau Monopoly și mâncau cheeseburgeri pe canapea. Știa că în sinea sa, până și lui Nate îi era dor de asta.
— Da, asta e tot.
Câteva clipe mai târziu, se găsea stând din nou pe scaunul de la etaj, cu bărbia rezemată de palme și coatele pe masă, ascultând murmurul apei. Liniște. Bătaia unui puls slab. Apoi din nou tăcere.
Își aduse aminte de acea zi. Ochii o înțepau dureros numai la acest gând, dar lacrimile întârziau să apară, atâta timp cât reușea să împingă acele imagini sfâșietoare într-un colț al minții.
